Volumele lui Mihail Șișkin au fost traduse din rusă de Antoaneta Olteanu și publicate la editura Curtea Veche: Luarea Ismailului (2016), Părul Venerei (î2013), Scrisorar (2012) etc. Pentru volumele menționate, scriitorul a primit, în ordine, cele trei mari premii rusești: Russkii Buker, Naționalnîi bestseller și Bolșaia kniga. Nu întâmplător, este catalogat drept unul dintre cei mai importanți scriitorii ruși ai momentului. Se înțelege astfel și interesul arătat de cultura română pentru a traduce opera lui Șișkin.

Este și cazul cărții Paltonul cu gaică. Proză scurtă, eseuri, apărută în traducere în anul 2017 și readusă recent în atenție printr-un interviu acordat de prozator. Volumul începe (întocmai) cu această povestire – a paltonului cu gaică. Pentru scriitorul rus, gaica reprezintă un detaliu cu și despre viață. Mama s-a l-a salvat – prin intermediul paltonului cu gaică – de la un eveniment ce se putea solda tragic pentru copilul Șișkin, pe atunci în clasa a patra:

"De pe Matveevskaia mergeam la școală cu autobuzul 77 până la Dorogomilovskaia, iar de acolo luam troleibuzul până la Arbat sau puteam merge cu același autobuz în sens invers până la o stație de cale ferată. Noaptea căzuse prima zăpadă. Miile de picioare care călcaseră pe peron îl transformase într-un patinoar. Când a venit trenul, s-au năpustit toți spre uși. Vagoanele, și așa arhipline, trebuiau luate cu asalt, ca să te înghesui pe culaorele pe care nu puteai arunca niciun ac. Între marginea peronului și ușă era o distanță uriașă spre care eu, alunecând, mă năpustisem. Mama, din fericire, m-a apucat de micul cordon de la spatele paltonului".

Un echivalent al episodului menționat anterior poate fi identificat în eseul Walser și Tomzack. Aici, autorul amintește de moartea lui Carl Seelig – prietenul și tutorele lui Robert Walser –, căruia (putem intui) i-a lipsit... paltonul cu gaică, adică șansa de a mai trăi:

"Peste șase zile, joi, 15 februarie, la ora 17, din stația din piața Bellevue din centrul Zürichului pornește tramvaiul nr. 15. Un om în vârstă sare pe treapta vagonului care se puse în mișcare. Alunecă. Va cădea între bordura trotuarului și vagon. În ciuda frânelor electrice, tramvaiul îl va mai târî câțiva metri. Carl Seelig va muri în drum spre spital".

În viziunea lui Șișkin, gaica este cea care susține haina, dar, deopotrivă, menține și viața. Înainte de a muri, mama scriitorului "zâmbea și șoptea foarte ușor": "– Te trag de gaică și am un singur lucru în minte, dacă o să se rupă acum?". În cazul în care gaica se rupe, sau, mai rău, nu există, va atrage după sine... moartea, așa cum s-a întâmplat în cazul lui Carl Seelig.

Remarcăm încă din primele pagini un stil hibrid, ce va caracteriza tot volumul. E o carte-sinteză, cu texte de rezervă, așadar, ce oferă spre lectură, prin forma și prin conținutul ei, o apropiere inedită între proza scurtă și eseurile (auto)biografice. Chiar Mihail Șișkin va nota:

"Și totul se contopește într-un întreg: și paltonul cu gaică, și zâmbetul larg al lui Bobby Clark, și troianul lui Robert Walser, și autobuzul rablagit 77 care ne-a dus până la Dorogomilovskaia și a trebuit să o luăm de-a dreptul prin băltoace".

Acest întreg de care amintește autorul rus, deducem în urma lecturii, a fost inspirat de dramele individuale, cât și de dramele colective ale țării de origine – Rusia. Așa se face că majoritatea paginilor dezvăluie, sub o formă sau alta, episoade personale și/ sau generale din cultura sursă. De pildă, în Paltonul cu gaică Mihail Șișkin prezintă sistemul de învățământ din perioada comunismului, - mama acestuia era, la acea dată, profesoară de limba și literatura rusă. Avem, deci, o perspectivă din interiorul mecanismului totalitar .

"Atunci, la școală, desigur, încă nu-mi dădeam seama cât de greu le era mamei și tuturor profesorilor noștri: în fața lor stătea o sarcină imposibilă – să-i învețe pe copii să spună adevărul, inițiindu-i în lumea minciunii".

În viziunea autorului, cele mai importante lecții, nu erau cele de la engleză sau de la chimie, cât mai ales cele din domeniul "artei dificile a supraviețuirii", unde învățai "să spui una, dar să gândești și să faci alta". Pe această cale, se relevă diferența paradoxală dintre un profesor bun și un profesor rău, așa cum regimul o impunea.

Deci, "un profesor bun trebuie să educe la copii acele calități care-i vor ajuta mai departe în viață și nu-i va învăța să meargă împotriva curentului, pentru că le vor fi necesare cu totul altfel de cunoștințe: regulile de circulație într-o viață concretă. Dacă ai trecut pe contrasens, o să faci accident".

Pe de cealaltă parte, "un profesor prost te va învăța să trăiești după o altă lege, legea păstrării demnității omenești. Și aceasta este, cel mai adesea, calea pe care ajungi, în cel mai bun caz, un marginal, în cel mai rău – la închisoare sau la sinucidere. Sau, mai simplu, o să fii împușcat". În final, Mihail Șișkin se va întreba retoric: "deci profesorii proști au fost buni, iar cei buni proști?". Interogația menționată anterior vine în siajul imposibilității de a defini clar unde se termină Patria și unde începe regimul...

Scriitorul rus, stabilit în Elveția, are posibilitatea de a accesa Arhiva de Stat elvețiană unde s-a păstrat un unic film despre rușii internați în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Cu acest prilej, în eseul Patria vă așteaptă! Mihail Șișkin a dezbătut, mai întâi, condiția prizonierilor ruși care fugeau din Germania în Elveția, și nu oricum, ci înotând peste Rin și peste lacul Boden; apoi, a explicat, cu informații și cu statistici istorice, relațiile, mai mult sau mai puțin, diplomatice dintre Elveția și Uniunea Sovietică. Cadrele finale ale filmului (pe care autorul alege să îl prezinte) oferă una dintre cele mai relevante imagini despre rușii internați în Elveția. E vorba despre adunarea de adio de pe teritoriul elvețian înainte de urcarea în trenul – unde vagoanele erau împodobite cu steaguri roșii și lozinici: "Acasă!", "Te salut, Patrie!" – cu destinația Rusia. Deși se simțeau învingători, rușii repatriați nu aveau să spună un adio doar teritoriului elvețian, ci era, implicit, un adio spus și... vieții, întrucât "«Rusia nu-și poate permite să primească atâția oameni care au văzut Vestul»".

Și pentru ca tabolul despre "Rusia-închisoare" să fie întregit, în eseul Campanila San Marco, Mihail Șișkin descrie iubirea interzisă dintre Fritz Brupbacher și Lidia Kocetkova, având la bază scrisorile trimise de cei doi. Aici, se relevă o relație bazată pe iluzii, în special, iluzii sociale și politice, care, evident, poate avea un singur rezultat posibil... divorțul. E o dispută continuă între iubire și idei, care o va determina în final pe revoluționara Lidia să noteze:

"Faptul că am ales totul în locul vieții cu omul iubit s-a dovedit o minciună. Totul e o minciună. Marile idei sunt o minciună. Revoluția e o minciună. Poporul e o minciună. Toate cuvintele frumoase sunt o minciună – o minciună, o minciună, o minciună. Dar nu învinuiesc pe nimeni. Pentru viața mea pierdută numai eu sunt vinovată".

Lectura volumului lui Mihai Șișkin oferă, alături de imaginea unei Rusii totalitare, eseuri inedite despre fotografie (Omul, ca o declarație de dragoste a luminii), despre Limba salvată, despre Lecția de caligrafie etc. În plus, identificăm și trimiteri la viața personală – divorțul, relația cu fiul său etc. –, precum și referiri la cărțile scrise – Luarea Ismailului, Părul Venerei și Scrisorar. E un întreg care ni-l dezvăluie pe Mihail Șișkin în atelierul său de lucru, meditând asupra unor cărți parcă scoase la întâmplare din raft.

Mihail Șișkin, Paltonul cu gaică. Proză scurtă, eseuri, trad. din rusă și note de Antoaneta Olteanu, București, Curtea Veche Publishing, 2017.