Chiar dacă Mircea Zaciu s-a consacrat prin vocația sa de critic și de istoric literar, este la fel de adevărat că, prin predilecțiile sale pentru călătorii și, generic, pentru literatura de călătorie, reușește să ofere mediului cultural românesc unele dintre cele mai interesante însemnări de călătorie. De aceea, apărută acum un deceniu (în 2011), ediția (îngrijită de Ion Pop) a volumului Teritorii merită readusă în atenția cititorilor, întrucât e o mostră inedită despre călătoriile lui Mircea Zaciu din timpul stagiului său academic german, ca lector de limba română la universitățile din Bonn și Köln, în perioada octombrie 1967 – iulie 1968.

În prima ei fază, călătoria presupune deplasarea din cultura sursă (în cazul de față din cea română) – eveniment pe care Zaciu îl surprinde în termeni lirici, dar și ironici cu privire la Puterea comunsită și la modalitățile prin care aceasta operează asupra oamenilor:

"Jos, tot mai mici, de pe acum de nerecunoscut, bănuiți doar, deveniți amintire, cei ce m-au condus: fratele meu, doi prieteni și un funcționar de minister, un soi de înger păzitor, venit să se convingă că am plecat (ironie)".

Impactul pe care călătorul îl resimte odată cu pătrunderea în noul spațiu generează sentimente de singurătate și de panică, ceea ce va duce, inevitabil, la înregistrarea unor imagini hiperbolice –

"... aproape de Frankfurt se desenează sub noi o geografie cu mari pecete de păduri întrerupte de grupuri de clădiri, legate cu benzi de asfalt pe care aleargă nesfârșite coloane de mașini. Senzația (caierul autostrăzilor văzute de sus) că aterizez pe altă planetă".

Mediul german, descoperit, apoi, mai ales, din perspectiva vieții academice, relevă reacții și imagini (din interior) dintre cele mai diverse. Sugestive rămân episoadele în care Mircea Zaciu descrie (portretizează) întâlnirile cu profesorii și studenții săi:

"După ce oaspeții oficiali pleacă, rămânem în «mic comitet» până dimineața, cu ambasadorul, câțiva diplomați și scriitori noștri care, cum nu se prea iubesc, încing o dispută încâlcită și reciproc ironică, revelatoare pentru portretul fiecăruia: unul, colțos, ostil ca un dulău țărănesc, celălalt mai iute în mișcări, cu un vădit exercițiu polemic și bun cunoscător al tacticii de gherilă, hărțuindu-și adversarul cu nedisimulată plăcere".

În numeroase rânduri, scriitorul-călător redă atmosfera și ambianța acelei perioade tensionate, atât din Germania, cât și din Franța. Este, metaforic vorbind, omul cu camera de filmat care înregistrează în timp real facerea Istoriei. Prin condiția-i de martor ia contact direct la evenimentele sociale din acea perioadă. Atent la detaliile contextuale și la interacțiunile umane, Mircea Zaciu prevede, am putea spune, mișcările studențești din anii '68. Chiar relatează un episod în care este prins între grupările radicale ale mișcărilor studențești, de pildă:

"Câțiva, descălțați, s-au sculat de-a curmezișul străzii, cu pantofii, cu ciorapii sub cap. O mașină aduce provizii de coca-cola și bere. Soarele arde acum deasupra noastră. Din când în când, un mic discurs amplificat de difuzoare e «bruiat» de niște pompe electrice puse în funcțiune de cei prinși înăuntru".

Pe fondul acestor contexte, Mircea Zaciu redă în câteva fraze (sarcastice) bucuria de a se afla (de această dată) în ipostaza martorului/ spectatorului. Zaciu se instalează confortabil în postura unui intelectual din Estul Europei, care "se bucură (și ) de răul altora". În fond, sub ochii lui se demitizează imaginea Occidentului, văzut ca loc paradisiac de cele mai multe ori de către popoarele din Est.

"Sentimentul spectatorului. Cam așa trebuie să fi asistat, indiferent-amuzați, știindu-se deasupra jocului, observatorii occidentali, la zbaterile noastre din 1945-47. Iată-mă acum într-o poziție similară, niciodată bănuită. Am măcar satisfacția unei revanșe".

Condiția de călător îi permite lui Mircea Zaciu să emită judecăți de valoare cu privire la similitudinile și/ sau diferențele dintre Occident și Orient, justificându-și continuu, prin această binaritate, apartenența la spațiul balcanic. Experiențele din cele două areale îl determină să constate următoarele: "Omul răsăritului e pentru Europa apuseană, obosită și epuizată, trăind un nou final de secol 18, un alt «bun sălbatic», numai cât mai activ, pus pe reforme și îmbiind modele de care Occidentul e tot mai curios. O căutare reciprocă, în figuri de Utopii. Noi, fugim în Apus să ne răcorim, ei vin aici să găsească un răspuns". În aceiași termeni, relevă (sarcastic) și discrepanțele de mentalitate din mediul autohton ("O vecină mă întreabă cum ne simțim aici la țară. Îi spun că e bine, că-mi place. «Numai cât ați nimerit un veac rău», zice, gândindu-se la ploaia abundentă, care ține de trei zile. «Da», îi răspund, gândindu-mă la «veacul» meu, al XX-lea").

Călătorind (și) în mediul american, Mircea Zaciu nu se va delimita de postura sa de spectator, așa cum a demonstrat și Ion Pop în prefața volumului. După ce asistă la un spectacol ("străin") al poetului beatnic Allen Ginsberg, Mircea Zaciu simte nevoia de a reveni "acasă", lângă figurile "tutelare ale poeților săi" – deci, mai aproape de veșnicie: "Rămân singur și am o imensă poftă să umblu singur pe străzi, prin acest oraș pustiu și înnoptat, chemând lângă mine umbrele tutelare ale poeților mei, pe Bacovia, pe Blaga, pe Barbu. Ce-ar fi zis acești oameni de o mare, desăvârșită discreție a durerii, dacă ar fi văzut spectacolul din Baird Auditorium? Oare poetul, ca să se facă auzit, trebuie să provoace, să schiaune, să urle, să joace tontoroiul, să se scălămbăie, să se schimonosească, să se roage, să blesteme, să se prefacă, să...?". Se relevă aici o inaderență totală, preconcepută, a lui Zaciu la modelele culturale americane, ale modernismului târziu. Refugiul lui e și unul într-o epocă "terminată"; pe care el nu ar dori-o terminată, istoric vorbind. E perspectiva unui conservator asupra unei lumi în schimbare radicală.

Alături de sentimentul spectatorului, pe Zaciu îl încearcă și un (puternic) sentiment al singurătății, al inaderenței, al inadecvării manifestat sub diverse forme: "Singur, simt că mă reculeg, reintru în mine ca un râu în albia lui după cinci ani de revărsări, dezordini și dezastre interioare. S-ar putea oare acum, singur, într-o cameră străină – cea mai străină din câte am locuit, fiindcă pare a mea și nu e, fiindcă nu e nici măcar în țara mea! – la mii de kilometrii de casa mea adevărată, să-mi regăsesc echilibrul?". Se relevă co-relația dintre sentimentul de singurătate și dintre reprezentarea acelui "acasă" pe care Mircea Zaciu îl deplânge cu atâta ardoare. Singurătatea devine supra-tema care transgresează Teritorii -le (exterioare sau interioare) pe care scriitorul-călător le re-descoperă. Prin intermediul memoriei revine deseori la acel "acasă" idealizat, fie conturând portretul unor figuri literare din spațiul românesc, fie descriind peisajele care sunt mai "aproape de veșnicie". E o tensiune continuă pe axa acasă – străinătate, pe care Mircea Zaciu o redă în termeni de nostalgie, de singurătate, de confuzie, de suferință etc. Ca o consecință a acestor sentimente, relația Timp-Spațiu se suspendă, după cum însuși autorul notează:

"Niciodată atâta timp inert în mine și în fața mea. Aproape neverosimil, parcă aș trăi într-o suspensie a timpului, încât mă întreb uneori dacă mai exist, dacă ceilalți există, dacă acest «exil» nu e cumva o reglare din viață, dacă mă mai pot întoarce sau am murit de fapt".

Pentru a-și certifica, am putea spune, și mai mult ancorarea într-un trecut idealizat (opus unui prezent incert, trăit printre străini), Mircea Zaciu introduce în paginile jurnalului o serie de fragmente livrești cu care sau în care se identifică; de exemplu, "Goethe, în trecerea lui prin Köln, nota:

"... m-a cuprins atunci un sentiment pe care nu-l puteam exprima într-o manieră suficient de tainică; un «nu-știu-ce» învăluie prezentul și-i transmite elementele trecutului. Am vorbit despre această senzație în mai multe scrieri ale mele... ".

Psihologic vorbind, asocierea scriitorului-călător cu o figură semnificativă pentru literatura universală, cel mai adesea, (care a experimentat aceleași stări/ sentimente), îl ajută pe diarist să își amelioreze starea de suferință. Totodată, subiectul recunoaște astfel că ipostaza în care se regăsește nu e unică, din contră, mult înaintea lui, alții au luat parte la experiențe similare.

Aflat, deci, între sentimentul singurătății și cel al spectatorului, Mircea Zaciu redă în paginile din volumul Teritorii zbuciumul unui scriitor-călător care nu se poate debarasa de un trecut idealizat; e captivul propriului trecut, propriului "regim de viață". În acord cu teoretizările despre literatura de călătorie pe care textul însuși le conține, Teritorii redă acea privire a autorului întoarsă înăuntru, adică asupra sieși. Cu toate acestea, nu lipsesc însemnările simbolice despre mediul german, portretizările persoanelor cu care a interacționat, informațiile "jurnalistice" despre mișcările studențești din anul '68 etc., etc.

Mircea Zaciu, Teritorii, ed. îngrijită, prefață și note de Ion Pop, Cluj-Napoca, Editura Limes, 2011.