1. Stimată d-nă Domnica Rădulescu, în anii ‘80, ați urmat o facultate de filologie în România. Considerați că literatura a fost un factor major în decizia dumneavoastră de a vă stabili în SUA, unde libertatea este esențială pe plan social și cultural?

Faptul că îmi doream să mă împlinesc ca scriitoare și om de teatru, să îmi desfășor creativitatea artistică în toate direcțiile posibile a fost factorul esențial al deciziei de a părăsi țara. Ceea ce a mai constituit, de asemenea, un factor decisiv a fost faptul că fusesem abordată de un agent de securitate cu propunerea de a informa asupra prietenilor și colegilor mei, precum și presiunea din partea biroului de partid al universității de a deveni membră de partid. Bineînțeles, am respins vehement toate aceste propuneri, însă am continuat să fiu urmărită de același membru al securității pentru un timp. Aceste evenimente au fost profund traumatice și s-au opus radical sistemului meu de valori și integrității mele morale. Astfel, în anul 1982, am luat hotărârea să părăsesc țara, ceea ce am reușit să fac în 1983. Deși a fost hotărârea cea mai grea și traumatică a vieții mele, nu am regretat-o niciodată.

1. În experiența dumneavoastră, cum sunt percepuți scriitorii europeni de către americani, în special romancierii și dramaturgii secolelor al XIX-lea și XX? În opinia dumneavoastră, există un specific european în literatură? Dacă da, cum l-ați defini?

Prefer să nu fac presupuneri atât de generalizante asupra "americanilor" în orice domeniu. Nu mă pot pronunța asupra americanilor sau a oricărui alt popor sau națiuni în niciun domeniu cultural, politic sau de viață, întrucât generalizările de genul acesta sunt neproductive și conduc la crearea de stereotipuri. Prefer să mă refer la realități concrete pe care le cunosc. De exemplu, în privința percepției scriitorilor europeni pot spune că în cadrul universitar în care mi-am petrecut peste treizeci de ani și în mediile artistice și intelectuale pe care le frecventez de la fel de mult timp în Statele Unite, există un respect și o apreciere a produselor artistice și literare europene. Multe opere majore ale canonului literar european (ex: Străinul de Albert Camus, Candid sau Optimismul de Voltaire etc.) se predau în școală și în universități. Piese de teatru europene sunt produse în multe dintre teatrele americane, precum Cehov, Oscar Wilde, Ionescu, Beckett, Bernard Shaw și mulți alții. Fiecare literatură națională europeană își are specificul ei, provenit din parcursul istoric și cultural. Literatura franceză a secolului XX este, de exemplu, mult diferită de literatura suedeză a aceluiași secol și mai apropiată de literatura italiană. În general, mă abțin de la generalizări majore și universaliste și prefer să mă aplec asupra operelor specifice într-o manieră comparativă și să le analizez în funcție de contextul lor istoric și cultural. De exemplu, dacă ar fi să compar Doamna Bovary (Flaubert) cu Anna Karenina (Tolstoi) și cu Amantul lui Marguerite Duras, aș analiza elementele asemănătoare în construcția și destinul personajului principal feminin, sursele și influențele, elementele de stil, construcția feminității și așa mai departe. Multe dintre textele europene sunt texte fondatoare ale canonului literar occidental, care au influențat și literatura americană. 

1. Vă bucurați de un succes răsunător ca romancier, scriitor de povestiri scurte și dramaturg. Care este momentul în care alegeți forma în care următoarea poveste va căpăta contur?

Nu este un moment specific, ci mai curând un proces de creativitate în care un anumit subiect, anumite personaje, voci și idei se făuresc în imaginația mea și își găsesc spațiul lor cel mai potrivit. Poveștile de respirație largă, care se desfășoară pe un fundal istoric, se conturează de obicei sub formă de roman, întrucât eu găsesc genul epic în proză cel mai potrivit pentru destinele complexe care se construiesc într-un timp îndelungat. De exemplu, cel de-al treilea roman, Country of Red Azaleas, inspirat de războiul din Bosnia din anii ’90, s-a născut de-a lungul a câțiva ani de cercetare și de căutări interioare, interviuri și călătorii în zonele afectate de acest genocid, în special Sarajevo și Srebrenica. Cele două eroine s-au născut și s-au dezvoltat în imaginația mea într-o perioadă de 2-3 ani, cu mare intensitate și în mod obsesiv, până la punctul în care au devenit aproape parte din propria mea identitate. Am știut de la început că povestea lor se va desfășura sub forma unui roman, însă procesul a fost relativ îndelungat. Pe de altă parte, aceleași cercetări și căutări care au dat naștere romanului s-au cristalizat în paralel cu o anumită urgență, în mod foarte diferit, în piesa mea Exile Is My Home. A Sci-fi Immigrant Fairy Tale, sub forma unei piese în patru acte în stil absurd, tragicomic și SF. Am scris această piesă într-o lună, iar romanul în 3 ani. Pentru mine, construcția unui roman este asemănătoare construcției unei case, este un proces greu, copleșitor, antrenant și înnebunitor în același timp. Termini un perete și se dărâmă altul, până găsești echilibrul perfect și casa rămâne în picioare. Pe de altă parte, crearea unei piese este pentru mine mai mult o eliberare, un catharsis urgent al unor frământări, idei și teme care mă obsedează și care de multe ori se nasc și din anumite cerințe ale momentului istoric. De exemplu, piesa Crossings, publicată în ultimul meu volum de piese (Exile Is My Home. Four Plays by Domnica Rădulescu. NoPassport Press, 2020), s-a născut din reacțiile mele la evenimentele politice privind situația imigranților și a refugiaților care au traversat frontierele prin sudul Statelor Unite între anii 2017-2019, separarea familiilor, realitățile tragice ale multor comunități de refugiați. Este creată din interviuri cu refugiați din Mexic, Guatemala și Honduras și scrisă bilingv în spaniolă și engleză. Multe dintre temele care mă frământă și obsedează, precum dezrădăcinarea, exilul, condiția femeii și violența împotriva femeilor se cristalizează și sub formă narativă și dramatică, cu tonuri și stiluri uneori foarte contrastante, ca și cum aș încerca să epuizez aceste realități și teme în cât mai multe forme și să le găsesc cât mai multe case.

1. Dacă vi s-ar propune să jucați într-o piesă românească de teatru, care ar fi personajul feminin pe care ați dori să-l jucați și de ce? Dar masculin? 

 Cu siguranță ar fi Zoe din Scrisoarea pierdută a lui Caragiale. Și dacă îl considerăm pe Ionescu scriitor român, ar fi regele din Regele Moare sau cetățeanul turmentat, tot din Scrisoarea pierdută. Nu cred că există multe piese în literatura universală mai relevante pentru haosul și corupția politică din toate timpurile și mai delirante și comice decât Scrisoarea pierdută. 

1. Cum se intersectează experiența dumneavoastră de imigrant, femeie, om de cultură, regizor, actor, profesor și scriitor? A existat vreun moment în care ați simțit că statutul de imigrant a pus în umbră celelalte fațete ale identității dumneavoastră?

Odată ce am devenit imigrantă, experiența exilului și-a lăsat amprenta asupra tuturor celorlalte experiențe atât profesionale, cât și personale. Însă am încercat întotdeauna să negociez felul în care această experiență m-a afectat, gradul în care a influențat atât imaginea mea publică, cât și realitățile vieții mele, și mai ales identitatea mea de scriitoare româno-americană scriind în English as a second language. Experiența exilului este irevocabilă, o dată dezrădăcinat și reinstalat într-o altă cultură și limbă, această rupere și re-înrădăcinare, ca să spun așa, nu se mai poate repara sau anula vreodată, iar partea care a fost smulsă din tine în momentul dezrădăcinării este pierdută pentru totdeauna și posibil de recreat numai prin imaginație și auto-ficțiune. Deci, cel mai productiv este să îmbrățișezi și să cultivi în mod creativ aceste intersecții și aceste deșirări interioare. Din punctul meu de vedere, ca artist al exilului, această experiență și-a lăsat amprenta asupra tuturor celorlalte identități ale mele, inclusiv cea de mamă de copii născuți și crescuți într-o altă țară decât mine. În același timp, este foarte ușor ca un imigrant să devină un stereotip și să fie plasat într-o cutie, într-o formulă a imigrantului. Adesea, aceasta începe cu simpla întrebare: "Where are you from?", pusă de mii de ori în viața unui imigrant, mai ales în Statele Unite. Imediat, cu această întrebare se presupune o alteritate, și imediat se creează ideea neaparținerii, atât în mintea imigrantului, cât și a interlocutorului care pune întrebarea. Și da, a fi femeie imigrantă și om de artă prezintă o intersecționalitate complexă, toate aceste identități se pun în mișcare și hrănesc ori o serie de marginalizări, ori de traume, dar, în același timp, sunt și un prilej de creativitate și de a aprinde o scânteie în plus a imaginației. Arta cea mai autentică și răscolitoare crește de multe ori la răscruce de traume, identități și visuri diferite, în spațiile dintre culturi, limbi și nostalgii diverse. 

1. Ce muzică vă inspiră cel mai mult? Aveți vreun album la care vă întoarceți periodic?

Gusturile mele muzicale sunt foarte eclectice și se întind de la nocturnele lui Chopin sau operele lui Mozart la rapul lui Eminem sau Black M, trecând prin chansonetele lui Edith Piaf, până la cântecele lui Chavela Vargas, la rockul clasic, la Patsy Cline, Cesaria Evora sau Leonard Cohen. Gusturile muzicale îmi evoluează mereu. Cum se spune în engleză, "I’m all over the place". Dacă ar fi să aleg niște albume la care mă întorc mereu, ar fi muzica franceză de genul cântat de Edith Piaf, Charles Aznavour, cum se spune "muzica de rupere de inimă", precum și cântece de rock american, de exemplu Bruce Springsteen, depinzând de starea în care mă aflu.

1. Dacă ar fi să alegeți o personalitate culturală care ar reprezenta România și una SUA, care ar fi ele? 

Ca personalitate românească l-aș alege pe Constantin Brâncuși, datorită geniului lui inovator care a știut să împletească elementele cele mai profunde și senzuale ale folclorului și spiritului românesc cu o modernitate vizionară, conceptuală, care a întrecut limitele propriei culturi spre universalitatea condiției și experienței umane. Ca personalitate americană, l-aș alege pe fizicianul Stephen Hawkins, cel mai mare geniu al secolului, egal al lui Albert Einstein, care a deschis cele mai uluitoare porți către înțelegerea universului și a depășit limitele unei boli tragice, care l-a transformat în prizonierul propriului corp, prin forța intelectului și a unei înțelegeri deosebite a locului precar deținut de ființa umană în univers. 

1. Ne puteți spune mai multe despre proiectele la care lucrați momentan?

Mă aflu în ultima etapă de a da "bun de tipar" pentru romanul Dream in a Suitcase. The Story of an Immigrant Life, care este un memoriu ficționalizat și va fi lansat în toamna acestui an. Apoi îmi revizuiesc cel de-al patrulea roman, intitulat My Father’s Orchards, inspirat în parte de povestea tatălui meu din timpul războiului și de holocaustul și pogromurile evreilor, care au avut loc pe teritoriul României între anii 1941 – 1943 și despre care se știe foarte puțin. Tocmai am completat o primă versiune a unui proiect teatral colaborativ cu o prietenă dramaturgă (Carol Campbell), inspirat de versurile și viața poetei Sappho, intitulat Sappho’s Garden, care tratează tema distrugerii mediului și oferă o viziune utopică, eco-feministă a refacerii pământului. Lucrez împreună cu scriitoarea Roxana Cazan la un alt volum de scrieri și opere de artă despre imigranți în perioada Covid, o continuare a antologiei care ne-a ieșit anul trecut, Voices on the Move. An anthology by and about Refugees (Solis Press, 2020). Volumul nou se intitulează Voices on the Move. The Covid Edition. Lucrez și la alte piese mai mici. Nu sunt destule ore într-o zi pentru toate proiectele pe care le am în minte.