Andrei e prof de film la Cluj, iar eu l-am întâlnit prin Librarium, într-una dintre acele zile de răsfoit cărți. Valentin Derevlean zâmbea enigmatic, îndrumându-mă din priviri să mă uit spre un colț, în care trona o carte monumentală la propriu, de doi pe doi. Filele ei foșneau cu lene, iar, dintre falduri, dintre norii de nea, a ieșit un tânăr domn, îmbrăcat ca pe vremuri, cu sacou gri și ochelari cu rame metalice. Ce surpriză, Zenob, a zis el, nu-mi imaginam că faci drumuri așa de lungi! Apoi s-a recomandat, Andrei Simuț sunt, și te asigur că ești primul zenob pe care îl văd. Mă știa doar din cărți, pentru că așa cum vă închipuiți, citește mult, fiind preocupat de tema traumei, iar eu sper că într-o zi va scrie ceva și despre anomaliile literaturii romane. În fine, am tăifăsuit un timp, el lăudându-se cu nenumăratele călătorii în lumea subtilă, eu povestind despre cele mai noi cârciumi din București. La final, țin minte că m-a invitat la Facultatea de Film, pentru că venise Doina Ruști să țină o conferință. Nu mai știu mai departe - a trecut mult timp de-atunci, iar astăzi, întâlnindu-mă întâmplător cu Simuț, m-am repezit să-i arunc cele trei întrebări, care cred eu că dau măsura oricărui om:) 

Ce piesă vestimentară, obiect (amuletă), parfum etc.) a avut însemnătate mare pentru tine, îl consideri norocos sau magic, se leagă de o întâmplare decisivă…?

Primul obiect care mi-a venit în minte a fost stiloul, dar ar suna prea plat să spun că acesta ar fi obiectul, de vreme ce nici nu sunt un pasionat colecționar de stilouri, iar acest stilou despre care vorbesc mi-a fost dăruit de Iulia cu multă vreme în urmă și de atunci doar cu el scriu aproape orice, de la proiecte de cărți la liste de cumpărături. Nu am nici memoria obiectelor vestimentare: cu puțină grijă, cineva mi-ar putea înlocui întreaga garderobă și ar dura un timp până mi-aș da seama. M-aș referi la un obiect din seria celor legate de copilărie, deci și de lumea dispărută a comunismului muribund, mai precis diafilmul, aparatul-urmaș al lanternei magice, care proiecta manual diverse fotograme dintr-o peliculă, deci un fel de proto-cinematograf improvizat la casa fiecăruia (culmea, într-un moment în care erau frecvente penele de curent – se știe că cinematograful n-a putut să ia ființă decât odată cu electrificarea tuturor orașelor, mai bine zis, anticipat de electrificare – comunismul ajunsese deci la o negare de sine din acest punct de vedere, al (dez)electrificării…). Revin deci la sufrageria bunicilor, de care se leagă și diafilmele, dar nu prea am o întâmplare de povestit, mai degrabă repetiția unor senzații de vertij, asociate cu diverse imagini naive (de exemplu era povestea bobului de grâu care pleca din câmp și ajungea în pâine, într-un moment când și asta era raționalizată). Ei bine, aceste senzații, unele de distanțare tot mai mare de peretele pe care se proiectau imaginile, de ceilalți pereți, etc, aveau o cauză foarte simplă: eram mereu răcit, cu febră foarte mare, făceam diverse împachetări în cearceafuri ude (un fel de spa-uri socialiste) și luam mereu injecții, de obicei nelipsita penicilină, ascunzându-mă sub masă doar la auzul vocii asistentei (care se deplasa la domiciliu).

2. Cu ce personaj de ficțiune ai merge să-ți cumperi cărți? 

N-o să-ți vină să crezi, dar chiar la prima mea întâlnire cu o carte semnată de Borges am fost convins, la modul irațional (eram prin clasa a noua), că Borges ăsta pare o ficțiune, un nume fictiv, un personaj deci (mă tot întrebam cine e autorul, uitându-mă pe coperta unui volum de-al său). Asta și pentru că atunci nu-mi imaginam că există cineva pe lumea asta care n-ar vrea să scrie un roman și și-ar impune toată viața să scrie proze foarte scurte, dar și pentru că multe dintre aceste proze erau despre autori fictivi și cărți fictive, un fel de bibliotecă alternativă care n-a existat, dar ar fi putut exista, de fapt nici nu știm de unde începe și unde se termină. Faptul că niciunii dintre noi n-am putut citi toate cărțile ne face incapabili să-l verificăm pe acest personaj, să știm în care dintre cele două biblioteci ne aflăm, în cea reală sau în cea alternativ-inexistentă (ca o ucronie, adică toate acele cărți care ar fi putut fi scrise, dar nu au fost). La acea vreme nu citisem Numele trandafirului unde există un personaj inspirat de Borges (să zic cel real? –nici acum nu sunt în întregime convins că Borges nu e de fapt decât un personaj, chintesența livrescului din literatură). Deci pe Borges l-aș alege tocmai pentru că s-ar putea să îmi indice exact cărțile pe care nu le-aș putea găsi în nicio bibliotecă reală.

3. Povestește-mi ceva haios despre meseria de profesor.

Haios poate fi atunci când, pe la al treilea curs din semestru, încep să scadă studenții până la zero, o imagine pe care am văzut-o și într-un film inspirat de o poveste de Saramago, cu un profesor căruia i se întâmpla asta (am pățit și eu într-un semestru, pe vremea când se mai venea fizic la facultate). E haios în film, dar deloc haios în realitate. Haios poate fi în sesiune, la examenele scrise, atunci când descoperi adevărata față a scrisului studenților, mai ales când ai crezut că unii, care până atunci comunicaseră excelent, sunt chiar buni. Haios poate fi, dragă Zenob, când nu mai ai examene scrise, datorită covidului, ci doar camere închise de telefoane/computere conectate la platformă, dar de fapt te trezești vorbind doar la pereți, unii virtuali și negri, alții foarte cunoscuți, cei ai propriei camere de lucru, care se întâmplă să coincidă cu camera de joacă a propriei fiice, care nu înțelege cu cine vorbești și răspunde ea în locul studenților (cu da sau nu). Haios mai poate fi atunci când și unii cunoscuți întreabă, cu o expresie de neîncredere, mirați de ocupația pe care ți-o descoperă: "dar te ascultă studenții?".