De câteva luni, în familia Geamandură nu mai exista liniște. Încă din februarie tatăl începuse să caute frenetic oferte pentru cele șapte zile de concediu pe care dorea dinadins să și le petreacă pe litoral. Obligatoriu în România! Nu își dorea vacanță la greci, bulgari sau alte națiuni ce aveau ieșire la mare. El era un patriot convins, considerând că aceleași condiții ca acolo sunt și la noi, doar că prețurile ar fi diferite, însă nu cu mult. Doamna Geamandură nu își mai bătea capul să-l convingă să încerce și altceva, așa că se resemnă considerând că după atâția ani petrecuți în stațiunile autohtone nu mai are nimic ce să-i surprindă. O singură problemă ar fi fost: ce să facă cu băiatul lor de șaptesprezece ani, Stoenel, care și-ar fi dorit să meargă în Vamă cu prietenii. L-ar lăsa să se ducă, bineînțeles, doar dacă participă și la anuala vacanță cu părinții. Era o tradiție de familie pe care ei o respectaseră cu sfințenie încă de când fiul lor avea doi ani. Nu a contat că au fost pandemii, că au făcut împrumuturi la bancă pentru a-și permite prețurile exorbitante de la cazare, concediul trebuia făcut pentru ca familia să fie fericită. Doar că nu se știe din ce motiv, în ultimii ani parcă se întorceau mai obosiți din concediu, deși nu existau certuri sau conflicte sau lucruri care ar fi putut să le năruie vacanța. Într-o seară, domnul Geamandură spuse victorios:

– Anul acesta facem o schimbare! Am găsit un resort nou deschis în stațiunea noastră favorită. Nu am mai mers de pe vremea lu’ Răposatu’ acolo, însă acum este timpul. Singurul dezavantaj este că nu ne dă masă, însă ne descurcăm noi cumva. Nu pot rata oferta asta imbatabilă.

– Dragule, dar nu ar fi mai bine să avem totul asigurat? În fond ce contează cazarea doar să avem unde pune capul pe pernă, căci oricum nu ne petrecem mult timp în cameră, spuse doamna Geamandură cu o doză de exasperare în glas.

– Ai încredere o să îți placă! E un chilipir și vom trăi regește o săptămână, replică soțul.

Observând că nu are câștig de cauză, renunță într-un final și hotărî să se bucure de oferta găsită. În fond, ce putea merge prost? După atâția ani erau căliți și trecuți prin toate, așa că nimic nu-i mai putea lua prin surprindere, astfel încât luase decizia să-l anunțe și pe Stoenel de ceea ce hotărâseră. 

Băiatul familiei Geamandură nu era cel mai fericit copil sau cel puțin nu pe cât și-ar fi dorit părinții lui să fie. Nu avea probleme cu învățătura și era o persoană sociabilă și plină de umor după ce o cunoșteai, însă undeva avea o doză de timiditate ascunsă. Era frustrat din cauza numelui de familie și mereu avea tendința de a da vina pe părinți pentru acest fapt. Colegii mai râdeau de el din când în când, acum în liceu nu li se mai părea amuzant numele lui, însă în generală avusese destul de suferit din cauza acestui fapt. Colegii îl puneau să stea în spatele clasei, aruncau cu apă peste el și strigau: ,,ia uite, bă, Geamandură ăsta ce se mai leagănă. Auzi Costellino? Dacă îl depășim ne înecăm, nu-i așa?" Însă cu anii de liceu nu li se mai părea amuzant numele, ba chiar îl considerau norocos, pentru că de fiecare dată în rebeliunea adolescenței, mulți o făceau pe vitejii și depășeau zona marcată de geamanduri spre disperarea salvamarilor. Stoenel însă era un bun înotător și dacă se întâmpla ceva intervenea prompt, așa că își câștigase respectul colegilor și chiar îi spuseseră că se simt liniștiți cu el, când înoată în mare. Băiatul însă nu era foarte convins de spusele colegilor, așa că nu punea la suflet aceste complimente. Se refugiase însă în muzică și în lectură, fiind fascinat an de an de vacanțele pe litoral cu familia. Când mergea cu prietenii, aburii acoolului, dar și petrecerile, îl epuizau, prin urmare nu avea timp să se bucure de oamenii din jurul său. Însă când mergea cu familia se sustrăgea ori de câte ori avea ocazia, mai ales că ai lui se culcau devreme, plimbându-se pe faleză sau prin stațiune și observând comportamentul oamenilor și tipologiile lor. Era un adevărat furnicar de persoane ce râdeau, mâncau, urlau se certau și cheltuiau bani pe orice mic suvenir. O adevărată lume a carnavalului se crea acolo, fiecare nemaivând un rol anume în societate, toți trăind după regulile nescrise ale stațiunii, ca și cum un zeu nevăzut le-ar fi controlat comportamentele. Brusc se auzi un ciocănit în ușă, iar mama lui intră spunându-i că au găsit o cazare la un resort, însă fără masă. Copilul dădu din cap a acceptare, însă în mintea lui încolți următorul gând: ,,Să vezi acum comedie cu găsitul mâncării. Oamenii ăștia au trăit cu toate mesele incluse și nu le-a păsat niciodată ce se vinde pe litoral. Acum vor avea însă o surpriză". După ce nutri acest gând își puse căștile pe cap și se afundă în audiobook-ul pe care îl asculta.

Într-un final, a sosit și ziua plecării, iar în familia Geamandură începuse agitația odată cu ivirea zorilor. Era un adevărat câmp de război cu geamantane aruncate prin toată casa, haine mutate dintr-un loc într-altul, obiecte necesare pentru plajă care acum se găseau, acum se pierdeau, cu alte cuvinte o agitație generală. Stoenel privea cu amuzament tot acest performance realizat de părinții lui, râzând teribil când tatăl se enerva și începea să bombăne câte-o înjurătură, sau de mama lui care fugea prin casă negăsindu-și obiectele de care avea nevoie. Asta se întâmpla la fiecare plecare, deci nu mai era o noutate. Băiatul fusese inspirat și își făcuse bagajele din seara trecută, aranjându-și cu grijă în valiză tot ce avea nevoie. Pusese sub haine și un vraf de cărți, pentru ca în caz de plictiseală să își poată ocupa timpul cu ceva. Ceea ce îl frustra cel mai tare erau refuzurile tatălui sau de a se alinia la lucrurile mai moderne care le-ar fi făcut concediul mai ușor. Domnul Geamandură nici nu voia să audă de plata taxei de pod on-line sau la benzinărie, spunând răspicat că nu are încredere că totul va fi în regulă și dacă se va trezi cu vreo amendă inopinată peste câteva zile. De unde bani, se întrebă el. Așa că și de data aceasta, după ce într-un final reușiseră să plece cu toate lucrurile de acasă, pierduseră cam o oră jumătate la barieră pentru a plăti taxa. Alte mașini treceau fluierând pe lângă ei, însă mașina lor nu se mișca de la coadă. Tatăl le reamintea mereu că pe vremea lui nu exista să te grăbești, și că mai bine faci lucrurile mai lent, dar să ai măcar siguranță că sunt bine rezolvate. În mare parte, lecțiile de viață pe care le primea de la tatăl său erau bune, însă aveau nevoie de puțină reactualizare pentru anul 2021. Doamna Geamandură era mai modernă atât în gândire, cât și în comportament, fiind mult mai apropiată de felul de viață a lui Stoenel, înțelegând atât comportamentul băiatului, cât și al societății în care trăia. Cu toate acestea, nostalgia anilor de dinainte de ’89 încă o bântuia și prefera să rămână ancorată acolo cu o parte a minții, iar ancora era soțul ei. Amândoi avuseseră aceleași servicii încă de când intraseră în câmpul muncii, tatăl fiind electrician la studiourile Buftea și la televiziune, iar mama lucrând tot în zona aceasta, doar că la costume și coafuri, colaborând îndeaproape cu creatori de modă celebri din țară.  Nu puteau să spună că au o situație dificilă financiar, însă într-adevăr nu se puteau descurca cum și-ar fi dorit, și poate de aceea tatăl refuza concedii în afara țării. O fi fost vreun motiv bine ascuns în spatele atitudinii sale de naționalist convins.

Se apropiară deci de Constanța, iar domnul Geamandură parcă nu mai avea răbdare să vadă resort-ul pe care îl rezervase cu atâta încredere. Cazarea începea de la orele 18, ceea ce lui i se părea o stupiditate, însă așa era politica absurdă a hotelului. 

– Doar în România am mai văzut așa ceva, spuse el dezamăgit familiei. Dacă omul ajunge mai repede ce se întâmplă? Stă degeaba pe plajă și se coace la patruzeci de grade? Vom merge peste ei. 

– Crezi că e o idee bună? întrebă doamna Geamandură amuzată.

– Da! La câți bani le-am dat pe cazare merit să fiu tratat regește

– Tu și Regele Lear ce aveați fantezii din astea, mormăi Stoenel printre dinți.

Ajunseră în stațiunea care era efectiv înțesată de mașini. Oamenii veneau în valuri de la plajă, iar pe străduțe abia aveai loc să arunci un ac. Norocul lor era că hotelul avea parcare privată și din exterior arăta destul de decent. Deși era ora 14, își parcaseră mașina în interiorul resort-ului, iar Stoenel fu foarte amuzat că Dacia lor din 2010 era flancată de bolizi de ultimă generație. Își luaseră bagajele și intrară în lobby, unde așteptau mai multe grupuri de turiști cu valizele înșirate peste tot. Interiorul era frumos colorat în albastru marin, cu acvarii uriașe și cu un sunet de valuri ce se auzeau în surdină din boxele instalate în pereți. De fiecare dată când cineva se apropia de pereții acvariului, aceștia deveneau opaci, prin urmare că să vezi ceva erai nevoit să te îndepărtezi. Dincolo de recepție se vedea o piscină unde erau tot felul de distracții acvatice, iar lângă era unul dintre restaurantele hotelului, loc unde ei nu își permiseseră să intre. Printr-o minune, cazarea fu gata mult mai devreme decât s-ar fi așteptat, așa că tatăl fu foarte fericit de modul în care au fost tratați. Se vedea o privire de învingător, dacă te uitai la el atent, și de o oarecare superioritate față de ceilalți care erau condamnați să mai aștepte în holul de la recepție preluarea camerelor. Surpriza sosise însă când ajunseră în cameră, aceasta nefiind deloc în concordanță cu ceea ce văzuseră pe internet. Într-adevăr era spațioasă, însă vederea la mare era aproape inexistentă, apa întrezărindu-se doar dintr-un colț al balconului. În față aveau un alt hotel din complex, iar înăuntru mobilierul era destul de învechit pentru o locuință de patru stele. Totul era destul de neprimitor, așadar investiția făcută în cazare se dovedi una neinspirată.

– Haide măcar să schimbăm camera cu una mai bună. Mai plătim ceva în plus, dar măcar avem condiții șapte zile, își dădu cu părerea Stoenel

– Da, nu ar fi o opțiune rea. Sau măcar să ne ofere supliment de masă și acceptăm și camera asta, replică doamna Geamandură.

– Nu știu ce să zic. Este foarte bine așa. Sunt doar 7 zile, ne descurcăm noi cumva. Când eram tânăr și veneam prin ONT nu mă plângeam de condiții. Stăteam câte două săptămâni în camere mult mai murdare și mai călduroase ca astea, replică tatăl. Iar cu mâncarea vom găsi o soluție. Uite, să nu ziceți că sunt rău, o să fac tot ce îmi stă în putere și am să discut cu cei de la recepție. 50 de lei împinși ar trebui să facă minuni.

Bineînțeles că nu avuseseră sorți de izbândă, hotelul fiind peste măsură de aglomerat, așa că familia trebui să se conformeze. Își dăduseră toți trei seama că era imposibil să mai facă drumul înapoi, mai ales că banii pe sejur nu și-i mai puteau primi înapoi. 

Primele trei zile fuseseră mai mult de acomodare și într-un final reușiseră să se descurce și cu mâncarea și cele trebuincioase. Camera nu-i mai deranja atât de tare, iar tatăl nutrea o fericire pe care tot încerca să o împărtășească și cu ceilalți membri ai familiei, însă fără prea mare succes. Stoenel se gândise că e timpul să exploreze stațiunea și luase decizia de a-și părăsi părinții o perioadă pentru a începe studiul oamenilor, așa cum își propusese. Vorbise cu prietenii săi și era pregătit să facă o lucrare pe această temă și să o prezinte la liceu, și de ce nu chiar un documentar, dacă s-ar mai fi întors pe litoral. Fiind acum în rolul de observator nu trecu mult până să vadă cât de pestriță era lumea de pe plajă. Având în vedere că hotelul unde erau cazați avea plajă privată cu șezlonguri incluse în preț și un bar dedicat, acolo nu puteau pătrunde vânzătorii ambulanți de porumb sau cei care te stresau să cumperi bilete la sușele de pe litoral. Iar stațiunea era împânzită de afișe care anunțau spectacole la Teatrul de Vară cu cei mai în vogă artiști de muzică populară și ușoară ai momentului. Doar că nu prea mergea nimeni și se știa că de multe ori nu toți cei de pe afiș se vor prezenta. Însă spectacolul de tip sușana era o emblemă a litoralului. Își aminti că fusese la un astfel de eveniment când era mai mic și lumea era în extaz că își putea vedea artiștii favoriți contra unei sume modice de treizeci de lei. El nu fusese impresionat de ceea ce văzuse, totul fiind realizat super rudimentar, însă în fond și la urma urmei era o distracție de seară, relaxantă, de vacanță. Își luase un prosop de plajă cu el și se hotărî să se așeze pe plaja comună. Locurile ce nu fuseseră cu șezlonguri erau foarte puține, iar oamenii erau nevoiți să stea prosop lângă prosop, pentru a încăpea toți. Apa era curată și muzica se auzea  tare, însă din când în când un DJ intervenea reamintindu-le că la restaurantul de pe plajă se găsesc tot felul de mâncăruri ce merită să fie încercate. 

– Doar astăzi vă așteptăm cu super oferte la cel mai senzație restaurant de pe litoral, se auzi vocea puternică din boxe. Ciorbe proaspete, fripturi abia scoase de pe grătar, și multă băutură pentru digestie. Barmanul nostru poreclit și spaima ficatului estival vă pregătește cele mai tari băuturi. Și acum o dedicație de la domnul Giancarlo pentru soția și familia lui. Cine-i om de viță bună și botează, și cunună.

Și liniștea lui Stoenel fu întreruptă de această dedicație care începuse să se audă la volum maxim pe toată plaja. Nu trecu mult și după câteva zeci de secunde de liniște, începu să se audă un domn cu o portavoce invitându-i pe turiști la o plimbare cu vaporașul pe mare.

– Plecarea în cinci minute. Vaporașul Oceanic vă invită la o plimbare de neuitat în largul Mării Negre. Doar zece lei biletul. Plecăm în cinci minute. Cu Oceanic de te dai, drumul sigur către rai, tună bărbatul pe plajă.

Băiatului i se păru cinică aceasta poezioară spusă de vânzătorul care, așa cum observase mai târziu, era și cel care se ocupa de conducerea vasului în larg. Pe o mare agitată și cu niște veste de salvare precare, fix drum către rai nu era plimbarea. Realiză astfel că nu mai suporta să stea și plecă, însă nu înainte de a fi îmbiat cu gogoși aburinde, sticle de nămol sau porumb fiert. Totul era perfect sincronizat și niciun negustor nu intra peste celălalt, ca și cum discutaseră înainte, iar un regizor de culise le indica cu exactitate când să intervină. Seara începuse să se lase și oamenii părăseau plajă îndreptându-se fiecare către cazare sau pentru servirea cinei. Stațiunea suferea o transformare după apusul soarelui, oamenii pe care-i vedeai în pielea goală sau șlapi acum își schimbaseră ținuta cu una lejeră de oraș. De la fiecare restaurant începuse să se audă muzică la un nivel peste maximul admis și fiecare parcă încerca să își câștige astfel supremația. Însă ceea ce îl surprinse foarte tare pe Stoenel fu ospățul demn de un carnaval. Oamenii mâncau fructe de mare, shaorma, pizza, gogoși, baclavale de tot felul, clătite, înghețate și tot felul de mâncăruri a căror vânzare nu mai contenea. Se gândea dacă Petronius ar mai fi fost în viață, cina lui Trimalchio de aici s-ar fi inspirat. Ospățul era aproape fără de sfârșit și se vedea pe chipurile oamenilor cât sunt de vrăjiți de ceea ce mănâncă. Carnavalescul era la el acasă și nimic nu se putea face ca să-i oprești pe oameni să nu intre sub această vrajă. Și brusc își dădu seama de ceva: avea o explicație pentru oboseala de pe fețele persoanelor. De ani de zile încercase să își explice de ce pe litoral chipurile sunt mult mai obosite decât în oraș, parcă epuizate, cu pielea roșie și gata să capituleze. Realiză astfel cum corpul era supus unui sport extrem: după ore la plajă în bătaia soarelui dogoritor, hidratat cu râuri de bere și un prânz luat pe la cine știe ce autoservire dubioasă, urma încă o rundă de plajă către seară, apoi iar mâncare haotică și râuri de alcool, plus nopți nedormite. Și este o lege nescrisă că pe litoral mănânci doar ca să ai ceva în stomac, nicidecum ca să te bucuri de cine știe ce gusturi sau arome. Iar asta văzuse și el pe pielea lui, indiferent de locul unde luase masa.

În această seară nu simțea să ia parte la distracția oamenilor cum o făcea de obicei. Tot ce își dorea era să documenteze comportamentul uman și să citească pe chipurile oamenilor. O fi fericire, tristețe, epuizare? Își dădu seama că experiența litoralului, deși obositoare, trebuie trăită în viața asta, pentru că oricât de nemulțumit ai fi tot te întorci. Este ceva ca un magnet care atrage oamenii în ciuda condiților uneori nefaste. Să fie zeul mării? Să fie fascinația pentru petrecere și nevoia de a fi înconjurat de alți oameni ce se distrează? Oare pe părinții lui ce-i atrage an de an la litoralul românesc? Încă nu avea un răspuns clar pentru aceste întrebări, însă și le notă undeva în speranța că va putea găsi răspunsuri pentru documentarul la care visa. Una dintre plăcerile lui când era mic, spre disperarea domnului și doamnei Geamandură, era să se plimbe cu acel minicar ce făcea turul stațiunilor. Deși le știa pe de rost, ar fi petrecut ore în șir în acel vagonet tras de un tractor. Era ceva ce îl atrăgea la acele plimbări, ceva magnetic ce îl fascina și îl liniștea. Își amintea cu amuzament cum de multe ori era singura cale pe care părinții lui o aveau ca să nu mai plângă sau să stea liniștit o perioadă sau chiar să mănânce. Așadar, ai lui aproape în fiecare seară se înarmau cu răbdare și rezistau supliciului de a se da câteva ture cu  tractorașul, angajații cunoscându-i atât de bine încât de multe ori le dădeau voie să meargă pe gratis. După ce crescuse nu îl mai fascinase atât de mult, avea alte modalități de a se distra, însă în seara asta luase hotărârea să încerce din nou experiența. Se îndrepta spre stație și așteptă trenulețul frumos colorat să îl plimbe printre amintirile din copilărie. Își dădu astfel seama că luase cea mai bună decizie din viața când o văzu pe ea: cea care se ocupă de taxarea turiștilor. Avea o bucurie în ochi și se simțea prin fiecare por că își face cu plăcere meseria. Era brunetă, cu o statură impunătoare, serioasă, dar și comunicativă cu ceilalți oameni, câștigându-și astfel simpatia turiștilor. Stoenel observă că mulți o salutau și se cunoșteau cu ea, fiind cea mai sociabilă din rândul celor ce controlau biletele de acces. Așa că hotărî că până la finalul sejurului în fiecare seară să vină și să se bucure atât de plimbare, cât și de prezența ei.

În următoarele patru zile băiatul familiei Geamandură pleca în fiecare seară de la hotel să se plimbe cu minunatul tractoraș. Ai lui nu îl băgau în seamă, gândindu-se că și-ar fi găsit și el o gașcă de prieteni cu care să se distreze, nu avea rost să stea cu bătrânii în casă. Nu își putea muta privirea de la ea și de la felul ei amuzant de a fi și nu de puține ori își aruncară zâmbete fugare. Se vedea clar că există o atracție între cei doi, dar niciunul nu avea curajul să facă vreun pas. De fiecare dată își dorea că plimbarea să dureze mult mai mult, să se întâmple ceva ca să petreacă timp acolo. Într-una din seri așteptase două ore minicarul pe care lucra ea, fără să își fi dat seama de trecerea timpului. Citise că fiecare carnaval are un rege și o regină. Dacă ei doi ar fi fost potriviți pentru asta? Dacă și-ar fi deschis împreună o companie de minicaruri, care să plimbe turiștii nu doar în stațiuni, ci și pe mare? La naiba cu vaporașul Oceanic și alte glume proaste. Cine ar mai fost ca ei? Dacă ar fi putut transforma litoralul într-o continuă petrecere, un carnaval care să țină din mai până în septembrie neîntrerupt și ei să-l controleze și să-l stăpânească? Oamenii să-i venereze și să le mulțumească. Brusc se opri din visare. Știuse că a mers prea departe și îl amuză faptul de a se plimba pe un car alegoric în uralele mulțimilor. Mai făcuse asta cineva într-o stațiune cu palmieri și nu sfârșise foarte bine. Se hotărî totuși să își ia inima în dinți și să o întrebe ceva, orice ca să-i atragă atenția. Era nevoie de ceva inteligent. Când se urcă în minicar pentru ultima oară în acel sejur se apropie de ea și o întrebă:

– Cât de carnavalesc ți se pare litoralul românesc?