Delicatele frumuseți ale vieții. Sfaturi despre dragoste și viață de la "Dear Sugar" reunește o colecție impresionantă de scrisori care au apărut în rubrica de sfaturi a ziarului The Rumpus, începând cu anul 2010. În spatele pseudonimului Dear Sugar se află Cheryl Strayed, autoarea bestsellerului Wild: from lost to found, în care scriitoarea povestește experiența drumeției de una singură, la 26 de ani, pe Pacific Crest Trail, după moartea mamei ei, după un divorț și după ce a început să consume heroină. 

Având în vedere subiectul cărții mi se pare normal ca în locul unei cronici că scriu la rândul meu o scrisoare către Sugar.

Există întrebări fără răspuns, tensionate, a căror simplă rostire ar putea face un vulcan să erupă. Există întrebări ale căror răspunsuri le știi deja, dar tot tragi nădejdea că mai e nevoie doar de-o rostire ca răspunsul să se schimbe și să se ajusteze așteptărilor tale. Există întrebări ale căror răspunsuri diferă în funcție de persoanele care-ți răspund. Și apoi sunt răspunsurile – evazive, misterioase, impasibile sau, din contră, evidente, chiar sub nasul tău. Și mai sunt și răspunsurile care întârzie să apară, care își ascund capul ca un struț, în nisipurile mișcătoare ale memoriei. Care nu ajung la tine decât ca un fulg de zăpadă în căușul unei palme calde, într-o iarnă târzie.

Trebuie să îți mărturisesc că mereu mi-au plăcut răspunsurile, mai ales acelea pe care le măsuram cu cadranul ceasului întors spre încheietură, după cum scria Julien Barnes în Sentimentul unui sfârșit. Răspunsurile rupte de timp, de spațiu, de identitate. Le-am văzut mereu ca pe bucățele de puzzle și mi se pare de-a dreptul injust cum acordăm atât de multă putere întrebărilor – ni se induce ideea că un om inteligent este cel care are mai multe întrebări decât răspunsuri, lucru pe care nu pot să-l contest. Curiozitatea nu ar trebui să se oprească atunci când primești un răspuns, să stagnezi în cutele minții ca o șopârlă la soare, dar mie îmi plac la fel de mult răspunsurile. Nu pentru că vin cu certitudine – la urma urmelor, certitudinea e doar un concept, e ceea ce face mintea ta din lucrurile pe care le ai la îndemână, e o percepție a realității în funcție de experiențele la care ai fost martor. 

Mă tot întreb, în ultima vreme, Sugar, care este relația dintre întrebare și răspuns. Este una mai puternică decât alta? Am învățat la cursul de Studii de gen că neutrul este, de fapt și de drept, un ambigen, cu singularul masculin ("un răspuns") și cu pluralul feminin ("două răspunsuri"). Că genului feminin îi sunt asociate fertilitatea, multiplicarea – o dovadă că întrebările noastre nu vor ajunge niciodată la epuizare. Dar răspunsurile? Oricât încerc să înțeleg raportul dintre ele, Sugar, nu reușesc.

Poate, tocmai de aceea, mi se pare de-a dreptul înfricoșător curajul cu care ai acceptat să le răspunzi unor străini la tot soiul de probleme cu care se confruntă, fie ei tineri de 22 de ani, speriați că nu au instrumentele necesare să navigheze tranziția incertă către viața de adult sau bătrâni care caută să se împace cu singurătatea, cu moartea copiilor lor. Fie femei, măcinate de dorința de a-și părăsi partenerii pe care îi iubesc, fără niciun motiv concret în spatele acestei decizii, fie bărbați speriați de rămășițele gravate în interiorul lor de părinți absenți. 

Nu răspunzi din perspectiva specialistului. O spui și tu: "Eu nu sunt medic și nu îți pot da sfaturi în această privință. Îți pot spune însă că nu ești singură în lupta cu nesiguranța, cu spaimele." Și asta este exact ceea ce caută oamenii care îți scriu chiar și de pe patul de spital – dramul acela de empatie, optimismul și neînfricarea cu care privești viața în ochi, fără nicio urmă de aroganță, ci cu experiența de viață a celei care a fost abuzată sexual în copilărie de propriul bunic, cu experiența copilului care, la doar 22 de ani, și-a pierdut mama. Și spunându-le celorlalți, îți spui de fapt și ție: 

"Zilele fără rost vor însemna ceva până la urmă. La fel și slujbele oribile de chelneriță. Orele care au trecut scriind în jurnal. Plimbările lungi pe căi întortocheate. Orele petrecute citind poezie, volume de povestiri, romane, jurnale ale unor persoane care nu mai sunt și orele petrecute întrebându-te despre sex, despre Dumnezeu. Toate aceste lucruri înseamnă devenirea ta." 

Sau: 

"Până la urmă, lucrurile se vor așeza, dar nu toate. Uneori te bați pe viață și pe moarte și pierzi. Alteori te ții cu dinții de ceva și-ți dai seama că tot ce poți face e să te desprinzi. Acceptarea este o cameră mică și liniștită." 

Ce vreau eu să zic este că puține rubrici de sfaturi ajung să fie atât de iubite și de cunoscute, că puțini dintre cei care le răspund acestor oameni aleg să se dezbrace în fața lor de prejudecăți și de cele mai adânci secrete, să fie cel puțin la fel de umani pe cât ești tu, Sugar. Poți să fii brutală și sinceră în același timp, ca atunci când un tânăr ți-a scris "Dragă Sugar, ce naiba, ce naiba, ce naiba? Te întreb fiindcă are legătură cu tot, zi de zi" și tu i-ai povestit cum ai fost abuzată la doar trei ani de bunicul patern, iar apoi ai scris: "Pune întrebări mai bune, dulceață. Ce naiba e viața ta. Răspunde la asta."

Despre această scrisoare și, mai ales, despre răspunsul tău, Steve Almond scrie în introducerea cărții: 

"A fost un moment cu adevărat unic. Redactorii rubricilor de sfaturi au propriul cod, pe care îl respectă: pun accentul pe autorul scrisorii, îi țin predica de rigoare, îi dau impresia că poate face față. Să mărturisești o agresiune sexuală asupra propriei persoane nu poate face parte din cod. Însă Cheryl nu dorea să șocheze vreun tânăr cu caș la gură ca să-i câștige mila. Ea făcea un anunț de prezentare a misiunii pe care-o avea de îndeplinit Sugar. Cu toții trecem prin necazuri inexplicabile. Ea asta voia să dovedească. Viața nu e un joc narcisist pe care-l joci online. Nimic nu e lipsit de însemnătate – nici păcatele, nici regretele, nici durerea."

E felul în care tălmăcești și răstălmăcești scrisorile primite, ca să poți da cele mai bune răspunsuri. Și ca să poți face asta, dai la o parte întrebările evidente, ca pe straturile de ceapă, atunci când faci salată. Sau, puțin mai plastic, dacă vrei, ca pe un set de păpuși Matrioska. Iei pulsul spațiului dintre cuvinte, ți-l aproprii, lași cuvintele la macerat și te întorci abia atunci când ești sigură: 

"Am știut dintotdeauna ce o să-ți spun. Problema nu era că nu știam. Mă gândeam de fapt cum să ajung la straturile suprapuse la care scrisoarea ta făcea aluzie: întrebările pe care nu le-ai pus, dar care stăteau cu atâta claritate în spatele celor pe care le-ai pus."

Ce mi-a amintit colecția ta de scrisori? Că acceptarea, claritatea și vindecarea vin (și) prin verbalizare. Că scrisul te ajută să-ți faci ordine în haosul existențial. Că și alți oameni trec prin ceea ce treci tu. Și ei sunt măcinați de aceleași nesiguranțe, aceleași lucruri îi țin treji în creierii nopții, aceleași dorințe neîmplinite și același ce-ar-fi-fost-dacă se plimbă din când în când pe urcușul minții lor. Mi-ai amintit și că există oameni care se dezlipesc de tine, la fel ca tatuajele acelea colorate din copilărie, care dispăreau după câteva spălări – și nu e nimic greșit aici. Că e posibil ca prietena ta cea mai bună din liceu să se căsătorească în mai puțin de-o lună și gândurile unei străine să te facă să înțelegi puțin mai mult ce înseamnă acest eveniment în viața ei. 

Mi-ai amintit și de Rilke, când spunea că suntem insule. Și că, deși ne putem auzi unul pe altul, nimeni, în afară de tine, nu te poate ajuta. Insula mea, Sugar, e formată din cuvinte. Sunt și ale tale acolo și au meritul de a mă fi făcut să mă simt înțeleasă, acceptată, iubită. Chiar și în cele mai sumbre ore ale nopții. Pe cuvânt. 

Cheryl Strayed, Delicatele frumuseți ale vieții. Sfaturi despre dragoste și viață de la Dear Sugar, trad. de Ioana-Raluca Flangea, București, Editura Humanitas, 2020