În ultima vreme, aleg pentru lectură cărți despre moarte, deși subiectul nu mă fascinează în mod deosebit. Există, însă, ceva liniștitor în imperativul lui thanatos, o constantă, un moment de înghețare înainte de a conștientiza lipsa, o clipă când uiți să respiri, ca și când ai avea puterea de a opri timpul în plămâni. Atunci ai impresia că nu s-a schimbat nimic, îți dorești cu ardoare ca umanitatea asta să fi greșit fundamental în semnificații și viața să fie același lucru cu moartea. În plan secund, fizic, însă, trăiești o durere vie, guturală, ce-ți strânge ca-ntr-o menghină auzul și retina, iar tragicul își face loc ca un cui sfredelitor până în adâncul creierului.

Vă propun astăzi spre lectură un volum ca o astfel de respirare, dar și mai mult, un volum în care lupta cu durerea se duce fără zgomot asurzitor, cu demnitate și stăpânire de sine. Vorbim despre volumul Portret al artistului după moarte, apărut în 2020 la editura Agora a Universității de Vest din Timișoara. Este al zecelea, scris de Andrei Mocuța, fiul regretatului Gheorghe Mocuța, și sunt sigură că îl cunoașteți din alte scrieri precum Povestiri din adânci tinereți (2006), Porcilator (2009), Șercan (2012), Nu există cuvinte magice (2013) sau Portret al artistului in absentia. J.D.Salinger o monografie (2020), lucrare ce se bazează pe teza de doctorat a scriitorului, respectiv Voi folosi întunericul drept călăuză (2016) sau Superman vs Salinger (2018).

Cartea de față este structurată în șapte părți cu puternic substrat memorialistic, în care imaginea tatălui este recuperată într-un cotidian ce se prelungește spre orizontul ontologic și, în cele din urmă, în imaginar.

Astfel, în prima secțiune, Fotbal și poezie, poetul face un ingenios inventar al plăcuțelor de înmatriculare, transgresând, în registru ludic, limitele dintre istorie și ficțiune ("dacă văd câte un BVB/ nu ratez ocazia/ să îi fac o poză cu telefonul/ și o postez pe forumul/ Borussia Dortmund/ România/ alte plăcuțe sunt/ de-a dreptul poetice/ cum este cazul ABR (abrevierea cuvântului abreviere) sau PLM"), părăsind registrul anecdoticului, scriitorul alunecă spre ironie ("în schimb nu văd/ POL/ SRI și GUV/ pentru că ele nu știu/ ce înseamnă să rămâi blocat/ în trafic"). Probabil mulți dintre noi au făcut asta în familie, în timp ce tata conducea mașina, și cu siguranță jocul e unul ce creează o atmosferă caldă, armonioasă. Nota devine însă, de-a lungul acestei părți a volumului în discuție, din ce în ce mai gravă și acutizează într-o paralelă poeți-antrenori ("antrenorii se folosesc/ de șiretlic/ pentru a nota în gol/ și a părea preocupați/ de scheme și idei complexe/l a deruta adversarului/ deși sunt depășiți de situație/ și în adâncul lor/ demult conștienți/ că jocul e deja pierdut// Stau și mă gândesc/ oare câți dintre poeți/ nu procedează/ la fel").

Tragismul se accentuează prin sugestie subtilă, poetul căutând sensuri existențiale nespuse în întâmplări cotidiene aleatorii ("«dacă prind musca asta/Franța egalează»/ mi-a zis tata (...) Sylvian Wiltord înscrie/ la ultima frază/ în timp ce musca din palma/ tatălui meu/ stă lipită de linia vieții/ cu capul strivit și aripile/ cuprinse încă/ de inerția zborului//(...) dintr-o dată devine grav/ Își privește palma (...) nu trebuia să fac asta/ aveam linia vieții/ neîntreruptă// mi-am forțat norocul"). Tematica sportivă este, cu siguranță, una dintre elementele centrale ale secțiunii, consolidând, probabil, relația tată-fiu. În final, imposibilitatea comunicării cu unul dintre cei mai cunoscuți fotbaliști polonezi, Kuba Blaszczykowski, îl face pe poet să se refugieze în scris, care primește rol cathartic, aducându-i liniștea ("habar n-am cum să-l abordez/ pentru că el nu știe română/ iar eu nu știu poloneză/ eu vorbesc engleză/ dar el nu vorbește engleză /(...) stă cu ochii închiși/ are căștile pe urechi/ și ascultă muzică/ în timp ce eu mă grăbesc/ să scriu aceste/ rânduri// nici n-am băgat de seamă/ când a dispărut").

Rezistența pe hârtie și Ziua cărții conturează concepția despre lume și viață a eului liric. Prima începe în Frații Karamazov cu un sfat din partea tatălui: "dacă Dostoievski a putut/ lăsa în urma lui/ cartea asta/ atunci avem și noi datoria/ să scriem/ chiar și atunci/ când nu iese nimic". Profesoara de limba română a băiatului joacă un rol important în această parte, acela al scepticului care nu vrea nicidecum să creadă că o carte precum Pizdeț de Vakulovski este literatură. În continuare, scriitorul face o pledoarie pentru textul mărunt, dar consistent în idei ("nu există poeți buni sau slabi/ apreciez toată poezia/ care se scrie/ pentru că e mai ușor de cărat/ în spate/ decât romanele mamut"), precum și pentru textul ce persistă în timp ("orice poet/ ar trebui să testeze/ rezistența textelor sale/ într-o capsulă/ a timpului/ pe care să o dezgroape/ după șapte ani"). Rezistența pe hârtie, poezia ce dă numele secțiunii, apelează la intertextualitate inventariind efectele pe care le au asupra cititorului scriitorii preferați ai poetului ("cărțile lui Salinger îți fac poftă/ să fumezi/ ale lui Mc Carthy să scuipi (...) ale lui Gogol să arzi tot ce ai scris"). În Ziua cărții, poetul vorbește despre o recenzie de carte ca fel de a o aniversa, iar în Un destin mai fericit, despre bucuria de a găsi o sumă de bani uitată într-un volum, ca modalitate de răscumpărare. Imaginea tatălui dispărut de doi ani de pe contul de facebook și lipsa numărului de telefon alocat lui adâncesc senzația vieții văzute ca o operație de scădere, ca iremediabilă și implacabilă lipsă, ca neputință a recuperării.

Douăzeci douăzeci imortalizează în poeme scurte sau alungite momente care se află la limita dintre istorie și ficțiune, amestecând adevărul cu minciuna, respectiv imaginația cu memoria în registru ironic ("douăzeci douăzeci/ devine anul global al echilibrului/ perfect/ al egalității în drepturi/ al distribuției egale de fonduri/ către toate statele lumii"). Mai mult, apare aici și anecdoticul în construcția secvenței pentru a îndulci tonul grav, altfel ironic ("am zărit doi bărbați/ îmbrăcați identic/ și i-am/ întrebat dacă/ sunt un cuplu// m-au arestat" sau "poezia e peste tot (...) Enigel S.R.L. vinde/ magneți pentru/ turiști/ iar puțin mai în față/ Crypto S.A./ vinde frigidere").

În Erou în pijama se conturează universul casnic al eului liric, cu entități precum iubita, sau tatăl reconstruit din amintiri. Autopersiflarea devine tendința centrală în contexte în care iubita îi face complimente scriitorului ("ai un nas foarte senzual/ mi-a spus iubita// fac pariu că/ toate tipele care ți-l văd/ se gândesc la sex// încerc să fac pe modestul/ și îi spun că nu/ are dreptate/ femeile caută/ altceva/ în fizionomia unui bărbat/ mai degrabă buzele/ sau ochii/ le atrag atenția (...) din clipa în care am început/ să îndrug/ verzi și uscate/ nasul/ nu s-a mai oprit/ din lungit"). În același timp, calmul, stăpânirea de sine demnă, dar intensă și în același timp blândă a poetului pare a fi o moștenire de la tatăl său, care se transpune în lirism. O amintire de neuitat rememorează imaginea părintelui în situația în care băiatul a mușcat dintr-un pahar de sticlă ("dintre toate/ năzbâtiile/ nu o vei uita niciodată/ pe aceea când/ ai mușcat dintr-un pahar de sticlă/ însă ai avut șansa vieții /să fie chiar atunci/ tatăl lângă tine/ nu te ceartă/ nici nu te sperie/ prezența lui calmă/ te liniștește/ îți țese fără să îți dai seama/ o amintire de neuitat/ în timp ce degetele lui/ mai ușoare decât/ aerul/ ridică ciobul de pe limbă/ înainte să-l înghiți"). Ideea se continuă în poezia Esențialul, în care poetul recunoaște că tatăl său îi este model ("îmi citea pe ascuns cărțile/ din bibliotecă/ de frică să nu fiu influențat prea tare/ de autorii care mă fascinau/ (...)gândește-te că/ ești un fluture de noapte/ și poți zbura în jurul felinarului/ după pofta inimii/ atâta vreme cât nu te apropii prea tare/ și te arzi/ mai orbiți decât fluturii de noapte/ sunt doar părinții/ cărora atât de ușor le scapă/ esențialul/ că de fapt cele/ mai apropiate modele/ sunt chiar ei").

Savurează-le pe amândouă, penultima secțiune pune în prim-plan scene semnificative din cotidianul social într-un ton anecdotic, cu umor rafinat. Poveste Zen, de exemplu, vorbește despre obiceiul cuiva de a aduna mărunțiș de pe stradă, făcând trimestrial bilanțul, ca într-o afacere serioasă. Savurează-le pe amândouă! evidențiază prin sugestie absurdul situației în care două bătrâne așteaptă autobuzul în fața unui panou publicitar pentru coca cola, iar Mineral are în vedere opoziția ridicolă a unor situații într-un stil marcat de mise-en-abyme : "Roșu dârdâie de frig/ în Dublin/ pentru că nu s-a gândit/ să ia cu el haine/ de iarnă în luna iulie/ în timp ce eu/ mă topesc de căldură/ pe Strada Frigului/ din Timișoara/ și mă chinui/ fără succes/ să intru în atmosfera/ (pluvială a)/ unui SF românesc/."

Partea ce dă numele volumului de față este dedicată conturării figurii paterne într-o încercare inerent eșuată și asumată în acest sens de a recupera un paradis pierdut. Discursul este rece, stăpânit, ca o sticlă ciobită ce-ți trece prin piele lăsând pe nesimțite parcă o dâră de sânge în urmă. În prima poezie a secțiunii, poetul ne proiectează în oniric, dintr-o dorință acută de a-și păstra tatăl aproape, chiar și la nivel de voce poetică, de intensitate a trăirilor: "am visat că am două inimi/ a mea/ și a tatălui (...) când inima tatălui meu/ a încetat să bată/ s-a făcut liniște". Mai mult, chiar și diferențele de ritm ale trăirilor profunde s-au domolit după moartea părintelui, probabil tot din necesitatea subconștientă de a-l recupera, chiar și la insuficientul nivel liric, persistă însă constant senzația neputinței: "acum nu mă mai grăbesc/ împing mașina încet/ și încerc să-i ascult sfaturile/ însă huruitul motorului/ îi acoperă vocea/ de sub pământ". Relația maestru-ucenic devine pregnantă în Café de Flore prin apostrofare vehementă a copilului ce nu înțelege importanța clipei ("scrâșnește printre dinți/ un pizda mă-tii reținut:/ te duc în inima Parisului/ în locuri la care doar am visat/ să ajung atunci/ când am avut vârsta ta/ și tu visezi Grecia?"). Învățăturile continuă și în Pis, pis, pis, tatăl, un adevărat mentor, aseamănă gândul pur, după Queneau, unui pisoi care "îți scapă chiar și atunci/ când crezi că l-ai luat în stăpânire", recunoscând resemnat că unele trăiri duc la ratarea versurilor. Câteodată și asupra copilului-scriitor se abat norii deznădejdii exprimate prin întrebări ce devin retorice în absența părintelui: "cum m-am putut gândi vreodată/ că aș fi în stare să scriu/ la fel de bine ca tine/ când nici măcar/ în haine nu îți încap?". În aceste condiții, dorința reunirii cu tatăl său se prelungește pentru eul liric chiar și după moarte, când speră să devină trup cu acesta ("nu doresc sicriu/ și nici să fiu îngropat/ în pământ// vreau să mă coborâți/ direct/ în trupul tatălui").

După cum se poate observa, avem de-a face cu un volum al pluriperspectivismului, în care portretul tatălui se creionează cu seninătatea dureroasă a unui înțelept, o carte ce recuperează cu minuțiozitate, prin coordonate ontologice, onirice și, în cele din urmă, imaginare toate unghiurile părintești pierdute, poetul având suferința drept călăuză. Vorbim despre un volum articulat sub semnul memoriei afective, actual prin intensitatea trăirilor redate demn, reținut într-un discurs fluid, profund, curat, fără prea multe bogății stilistice. O lectură obligatorie în peisajul livresc actual.