Am 44 de ani, exact vârsta la care Cehov s-a stins din viață. Merg spre Sala Pictura a Teatrului Național, morfolind în minte acest gând, căci urmează să văd premiera piesei lui Aaron Posner, Stupid Fucking Bird, o reinterpretare a Pescărușului. Mi se perindă prin amintire diversele montări la care am asistat de-a lungul timpului. Una dintre ele m-a bântuit multă vreme: cea a Cătălinei Buzoainu, de la Teatrul Mic, din perioada studenției mele.

Intru în holul teatrului cu senzația că sunt captivă în propriul creier, ca într-un coridor de oglinzi, în care imaginile se reflectă la nesfârșit unele într-altele și "fiecare își ține-n gură halca ei de timp" (ca-n versul lui Ștefan Aug. Doinaș). O tânără mă oprește și-mi spune că am fost profesoara ei de română, acum mai bine de 20 de ani, la Colegiul Național "Mihai Viteazul". Îi recunosc ochii scânteietori și încerc să deslușesc și restul trăsăturilor de sub mască, într-un fel de vertij în care temporalitățile se suprapun.

Începe piesa și simt că stau la pândă, o parte din mine rămâne fidelă textului cehovian, o alta se bucură pentru curajul de a privi în răspăr și de a spune în forme actuale lucruri vechi de când lumea. Autorii dialoghează firesc: Posner cu Cehov și Cehov cu Shakespeare. Poți face "o adaptare ireverențioasă" (cum a fost catalogat, de altfel, apreciativ, demersul dramaturgului american), doar după ce ai cunoscut în profunzime partitura pe care alegi să o interpretezi în felul tău. Actorii intră și ei în acest pariu: se adresează publicului, îl provoacă, îl fac părtaș la poveste. Replicile nu mai sunt doar linii din țesătura piesei, ci și punți de contact între artiști și spectatori. Distanțarea socială și camuflarea chipurilor sub măști sunt anihilate de verva cu care cei de pe scenă îi interpelează pe cei din sală. Uneori îți dau senzația că improvizează, că rescriu în direct, la rândul lor, textul lui Posner.

Fără a renunța la temele centrale din piesa lui Cehov – suferința provocată de iubirea neîmpărtășită, relația complicată dintre mamă și fiu, aspirația continuă către o artă perfectă, capabilă să metamorfozeze realitatea, – partitura lui Posner introduce și sonoritățile lumii contemporane, ale societății de consum, apăsând uneori până la paroxism pedala exasperării, a depresiei în fața unor existențe care se deapănă fără rost, fără ingredientul salvator. 

Performance-ul pus în scenă de Con (interpretat convingător de Eduard Adam) este contrastul necesar pentru tipul de artă practicat de mama sa, Emma (personaj întruchipat cu talent de Cecilia Bârbora). Metadiscursul este mereu prezent, actorii joacă și vorbesc despre joc la fel de apăsat, aducând în discuție legăturile dintre viață și artă, nevoia de a sublima existența (altfel condamnată la banalitate și ipocrizie) într-un gest artistic. Problema autenticității, a veridicității este luminată uneori discret, alteori cu brutalitate, ca pentru a ne reaminti distanța uriașă dintre aparență și esență, dintre adevăratele și falsele valori. 

Pescărușul cehovian este deopotrivă text de plecare și pretext pentru o discuție despre societatea contemporană și problemele ei, dar și despre statutul operei de artă, despre nevoia de a inova constant pentru a nu te închide într-o lume deja apusă. Imposibilitatea de a te așeza la fereastră pentru a te privi cum treci pe stradă, la care se referea odinioară Auguste Comte, e valabilă în cazul lingvisticii, care nu poate studia limba decât cu ajutorul limbii, dar și al teatrului, care nu poate vorbi despre el însuși decât în interiorul piesei.

Regia semnată de Răzvan Oprea și scenografia propusă de Silvia Horobeanu pentru piesa lui Aaron Posner (tradusă în românește de Evelina Siminică) trasează contururile unui spectacol dinamic, pe alocuri chiar exploziv, în care nostalgiile sfârșitului veacului al XIX-lea din spațiul rusesc se împletesc cu ritmurile trepidante ale societății globalizante și consumeriste din prezent. Personajele poartă nume care amintesc evident de cele ale eroilor din care descind (unii chiar le păstrează ca atare – Nina și Trigorin –, pentru alții, etichetele nominale sunt adaptate contextelor actuale, din spațiul american – Mașa devine Mash sau Konstantin Treplev – Con).

Nu pot să nu mă întreb cu ce ochi privesc spectatorii din generații diferite această piesă. Cum se reflectă ea în irisul domnului elegant, cu baston, care s-a instalat cu dificultate în scaun? Sau al tânărului tatuat, care a ajuns doar cu câteva secunde înainte de începerea spectacolului? Ce parte gustă fiecare și cât îl condamnă sau îl aplaudă pe autor pentru această conversație peste timp, la distanță de mai  bine de un veac, cu Cehov? Cu care dintre actori rezonează mai bine? Cu cei tineri (Cosmina Olariu, Alexandra Sălceanu, Eduard Adam, Emilian Mârnea, Vitalie Bichir) sau cu cei care au în urmă o carieră considerabilă (Cecilia Bârbora și Marius Bodochi)? De partea cui se situează – a tânărului nefericit și (aproape) sinucigaș sau a creatorului de succes, conștient la rândul lui de toate limitele și limitările existenței? Oglindiri, intertextualități, metadiscursuri. Toate fac parte din povestea fără sfârșit a teatrului, în care Cehov se hrănește din Shakespeare și Posner din amândoi.