Plăcerea mea cea mai mare ca cititor, pe lângă încarnarea în lumi ficționale, în mințile și trupurile unor personaje obișnuite sau nu, este descoperirea textelor care produc un impact suficient de puternic, încât adeseori să nu îmi găsesc cuvintele pentru a le descrie. Acesta este și cazul romanului Salamandre al lui Liviu G. Stan, o scriere interesantă prin modalitățile de construcție, dar și prin modul în care cititorul este aproape bulversat de lumea dură, caracterizată prin deznădejdea personajelor unui narator atoateștiutor.

Pentru el, povestea vieții deja s-a încheiat. — notează naratorul nostru despre Antonie Varitz, o figură plină de cruzime, cu un trecut complex și pătat de păcate. Atmosfera în care suntem introduși este precisă și demnă de repulsie. Ne sunt povestite fățiș toate faptele celui cunoscut ca Imperator, chirurgul-demiurg care a fost cândva, de la bordelurile sale până la crimele care ne fac să ne îndoim de statutul său de om. Povestirea acestui criminal are loc în zilele unei ierni, când acesta dorește să își pună capăt zilelor mizere pe insula de pe Lacul Morii – o locație îmbogățită de miturile urbane ale spectrelor care își plâng soarta – cu ajutorul unui șofer care nu mai apare. Astfel, Antonie Varitz se pregătește să moară, mai sunt 20-30 de minute după ceas și se gândește ce să facă, dar între timp este atacat de maidanezi care par să ducă la bun sfârșit planul început de omul care a condamnat atâția la tăcere. Descrierile pe care naratorul le oferă sunt de un naturalism modernizat: Durere de carne care i se dezlipește de pe ceafă și de pe obraz și care scârțâie ca șoriciul. În ultimele clipe, Antonie își amintește de copilăria sa îndepărtată, despre care nu ni se spun multe de-a lungul paginilor, dar chirurgul este până acum salamandra care ne vorbește cel mai mult despre putere, puterea care i-a scăpat printre degetele grase când a fost adus la tăcere de fantastica apariție a maidanezilor — care ar putea fi interpretați ca pricolici, un termen dat sufletelor care iau forme de animale.

După pedepsirea Imperatorului, Iarna ia sfârșit și ne aflăm într-o primăvară noroioasă pe urmele dansatoarei Ida care, alături de camerele sale de filmat, merge spre viitorul crater al unei stații spațiale care s-a nimerit să cadă în România. Decorul încețoșat și întunecat din prima parte a romanului este înlocuit acum de unul aproape apocaliptic. Începutul adevărat al părții a doua este abia când naratorul ne divulgă că "Ida vrea să-i inducă spectatorului – da, n-are rost să mintă, asta urmărește în definitiv — un sentiment cât mai real, cât mai durabil și cât mai caustic de deznădejde", Dansul Idei, ecrane în spate care vor arăta laboratorul spațial în jurul căruia vor sta oameni cu haine jerpelite care an de an, din cauza șuvoaielor care vin ca un suc gastric care se pregătește să fie vomat la capătul unui mațde proporții continentale, rămân fără locuințe și nimănui nu-i pasă; acesta este potențialul artistic al căderii unei stații spațiale. Peste acest fir narativ atât de uman față de cel antecedent se suprapune însă și existența Iustinei, o femeie al cărei soț se află în mare pericol, care o înșală pe Ida și care aproape o ucide, acuzând-o că ar fi înșelat-o cu bărbatul ei. Dansatoarea este rănită, vede toporul adversarei deasupra capului și așteaptă ghilotinarea rămânând fără cunoștință, dar ea se trezește la câteva ore distanță, ia toporul și o creangă care să-i țină de urât (o referință interesantă la mitul crengii de aur) și pleacă spre un destin incert.

Vara lui Sebastian Adocian este transpusă prin metode similare celei de-a doua părți a romanului, însă totul se întrerupe când de nicăieri se aude Stop, STOP!, iar apoi scenaristul își face apariția și ni se explică la ce am asistat (primul moment din ansamblul întregii proze în care se oferă lămuriri, misterul încercând astfel să fie înlăturat). Până la acea întrerupere, nuvela a decurs liniștit, ochiul naratorului sălășluind asupra lui Sebastian, care își pierde statul cu acel stop. Datorită naratorului omniscient, luăm parte la discuția despre rolul terapeutic al unor microuniverse, subînțeles fiind că procesul e dedicat doar celor care își permit, unde toate fanteziile pot fi îndeplinite de actori bine-antrenați. Pericolul iminent rămâne doar intuit (decăderea din facultățile psihice ale utilizatorilor), însă partea a treia se încheie aici. Totodată, în această fază a romanului întâlnim și prima relație dintre personaje, inspirația scenaristului din întâmplarea Idei.

Toamna ne-o aduce pe Elena Petrache, care ne este prezentată aproape ca o sihastră a pădurii din Snagov, în interiorul căreia se simte protejată, aproape ca Muma Pădurii din basme. Elena este cel mai atent construit personaj dintre toți, noi cunoscând-o deja din prima parte a romanului ca fostă soție a lui Antonie, privată de acesta de fericirea maternă. Mai știm despre ea și un fapt interesant, care abia aici ne este detaliat mai exact, condiția de soră himerică, ea înghițindu-și sora în propriul trup. Un semn sub formă de ochi ajunge să o obsedeze pe ea într-un mod psihotic, în timp ce pe Varitz îl excită nespus. Partea ei de poveste este cea care oferă cele mai multe răspunsuri, dar ne și lasă câteva semne de întrebare. Modalitățile de construcție ale acestei proze par mai mult o combinație între teatru și roman, iar dacă puterea distructivă a naturii din jurul ideii amintea de piesa Matca a lui Sorescu, această proză amintește de Iona, prin dedublarea Elenei prin Cealaltă (vocea surorii ei care o stăpânește). După o fugă aprigă pentru a scăpa de pericolul uciderii, Elena ajunge într-o bisericuță în stil bizantin, în fața Sfintei Maria Egipteanca (bine-cunoscută ca model de căință), căreia i se spovedește sub îndrumarea părintelui Ignatie. Confesiunea protagonistei se înlănțuie pe mai multe pagini, de unde aflăm despre fantomele trecutului care îi dau târcoale, sora ei, soțul ei care a făcut în secret o vasectomie, celălalt soț care de fapt era gay, dar despre care crezuse anterior că o înșelase cu Ida (din acest motiv luând identitatea Iustinei) etc. Spovedania îi zdruncină mințile și mai puternic decât erau deja și căpătăm o încheiere a romanului în stil voiculescian: Și atunci, în lumina tot mai clară, văzu venind spre ea ceva de o splendoare nemaiîntâlnită. Ceva prudent, îndepărtat și interzis. Mihai Ene vorbește în prefață despre căderea într-un delir mistic, iar aici sunt de acord, fiindcă mântuirea nu este posibilă pentru un suflet marcat de toxicitate și care nu poate să fie purificat de foc.

Salamandre devine astfel un roman construit pe categoria tragicului, unul în care naratorul-demiurg se folosește de păpuși și decor oricum dorește pentru a crea, ceea ce și Ida speră, un sentiment real. Fiecare personaj arde în flăcări interioare pentru păcatele pe care le ilustrează, dar nimeni nu pare afectat de fapt.

Cel mai impresionant lucru rămâne construcția; aparent patru nuvele sunt unificate într-un singur fir narativ ca o pânză de păianjen. Stilul în care romanul este scris, la fel de inteligent ca și conținutul, mulându-se peste fiecare necesitate impusă de complexitatea firelor narative. Personajele lui Liviu G. Stan sunt reale, urâte precum diavolii, dar reale, din carne și oase și psihic atent conturat. Astfel, romanul are toate aceste merite, dar și unul pe care abia acum îl menționez: actualizarea imaginii Bucureștilor; de la prelucrarea legendelor stranii ale unor locuri precum Lacul Morii și diferite străzi la utilizarea referințelor mitice. Episoade precum cel în care românii îi bat pe străinii musulmani care lucrează în Cotroceni nu ne fac mândri, însă reprezintă o realitate socială la fel ca multe altele ilustrate de autor: rasism, xenofobie, islamofobie, misoginism, transfobie si homofobie. Ideatic, romanul a necesitat ura față de ceea ce este diferit (diferitul fiind văzut ca slab, inferior), față de sine și societate și față de instanța divină, deoarece puterea este laitmotivul prozei, steaua în jurul căreia se învârt toate planetele din sistem, pentru a fi cât mai aproape de societatea în care trăim.