Revistă print și online

Cehov jucat în prezent

În urmă cu câteva zile a avut loc premiera Stupid Fucking Bird, iar prin amabilitatea acestui teatru îndoliat, am ajuns la spectacol. Holuri pustii, spectatori mascați și la fiecare intrare mă așteptam să dau de silueta inconfundabilă a marelui actor plecat. Chiar și-n timpul spectacolului, pe când Bodochi s-a apropiat de un ecran care îi remodela simbolic silueta, am avut un moment sentimentul că în umbrele pixelate se distinge fantoma regelui Hamlet.

Spectacolul lui Răzvan Oprea, primul, sperăm că nu singurul din această toamnă, se manifestă ca protest vehement la adresa istoriei, cumva în prelungirea piesei lui Aaron Posner, Stupid Fucking Bird. Dacă dramaturgul american actualizează Pescărușul lui Cehov, persiflând din când în când, într-un mod care amintește de cumulările îndelungi ale oricărui om de teatru, Răzvan Oprea adaugă la acestea și disperarea unui timp care ne obligă să ne reevaluăm existența din perspectiva nu a labilității zilei de mâine, cum se făcea odată, ci a unui prezent disecat cu insistență.

Dacă pentru spectatorul mediu, Pescărușul cehovian este o dramă cu toate ingredientele genului, pentru orice om trecut printr-o facultate de teatru, piesa aceasta este o obsesie. Dacă ar fi posibilă o statistică, cred că s-ar dovedi cea mai jucată piesă în timpul facultății. Eu însămi am văzut nenumărate montări la UNATC. Aș putea spune că e un habitat al actorului în formare, un spațiu în care se produc toate încercările jocului, un refugiu pentru momentele de nehotărâre. Tocmai de aceea, am privit spectacolul de la TNB ca pe o insistentă încercare de a reface un joc unanim cunoscut, în termenii actualei istorii.

Cu un debut apăsat, povestea se încheagă pe parcurs ca scenă a tuturor frustrărilor care populează lumea actuală. Într-o istorie a constrângerilor, sufocați de resturile marii Istorii, personajele cehoviene răzbat la suprafață, după ce-au străbătut cinismul, lehamitea și nemulțumirea, specifice dezabuzatului din drama așa-zis modernă. Construite ca participări la marele monolog colectiv, caracterele spectacolului etalează partea necunoscută ori actualizată a eroilor cehovieni. Ferment al grupului, Sorin (aici, Sorn), interpretat de Marius Bodochi, aduce în fiecare scenă pasiunea intactă a unui actor, care și-a făcut faima de-a juca participativ de la un capăt la altul, fiind printre acei rari actori care nu și-au pierdut bucuria construcției scenice. Personajul lui evoluează de la salonardul afabil spre ființa explozivă și histrionică, ascunsă în fiecare om. Pe acest fundal creat de Sorn, se dezvoltă celelalte personaje, un Trigorin (Vitalie Bichir) care compune profilul unitar al scriitorului contemporan, mizând pe un firesc fără fisură, o Arkadina (Emma), remodelată după tot sictirul unei ființe acrite, interpretată de Cecilia Bârbora, în stilu-i specific, ori o Masha (Alexandra Sălceanu), indignată de lume, capabilă să intre în pielea "asistentei" din toate timpurile, cu discursul ajustat pe revoltele exhibiționiste ale rețelelor de socializare.

Așezați într-o ecuație, Con (Treplev), fiul Emei, și Dev (Medvedenko) reușesc să nuanțeze povestea. Dacă inițial insistă pe convenții, Dev, în interpretarea lui Emilian Mârnea, se poziționează către final în rolul unui narator fermecător și viu. Tehnic și egal de la un capăt la altul, Con, al lui Eduard Adam, e convingător și memorabil în scena sinuciderii imposibile. Și, desigur, Nina (Cosmina Olariu), pescărușul, pasărea blamată, reușește performanța de-a ieși din tiparul personajului fragil, propunând un personaj care amalgamează trăsături varii ale aspiranților contemporani, fără să-și piardă unitatea, distincția de caracter epic - ea fiind și personajul cu cea mai cursivă poveste.

Spectacolul pune accentul pe mesaj și pe formă, în egală măsură, revendicându-se ca manifest estetic, uneori prea insistent, încercând să atace stereotipiile, printr-o tehnică a jocului refăcut pe mici temporalități, de unde și iluzia succesiunii scenelor ca într-un film, ca într-o pagină de net. Iluzia trecerii, dublată de bagatelizarea momentelor clasice ale unei povești jucate, interesantă și înglobând o viziune îndelung gândită, se erodează puțin prin dorința de a păstra în același timp și legătura cu spectatorul. Există în acest spectacol și tentații pirandelliene, și dialog de film, și mișcări fluide ale destinelor, și satiră. Și final prelungit printr-o suită de epiloguri. Întreg spectacolul e un gest revoltat și prin urmare atotcuprinzător, dar în interiorul lui rămân până la capăt personajele vii, convingătoare, decupate parcă dintr-o piesă de epocă și refăcute în ordinea contemporaneității stricte. Costume atemporale, decoruri agresive și desigur o afurisită de pasăre care a torturat generații multe de studenți la actorie.

TNB

Doina RUȘTI

Scriitoare, prozatoare, autoarea romanelor Paturi oculte, Homeric (2019), Mâța Vinerii (2017), Manuscrisul fanariot (2015), Fantoma din moară (2008), Lizoanca la 11 ani (2009), Zogru (2006), Omulețul roșu (2004) ș.a. Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul Ion Creangă, al Academiei Române. Tradusă în 15 limbi. Afilieri: USR, PEN, DACIN SARA, ACF. EU doinarusti.ro

în același număr