E un roman de 550 de pagini care a câștigat premiul Goncourt în 2018 și eu zic că l-a meritat, așa, din start, o spun, ca să se știe impresia mea generală. E o carte a adolescenților – a tinerilor din Franța, în anii ‘90, a relațiilor dintre ei, dintre ei și părinți, și mai e o carte ce vrea să vorbească despre sistem, despre lupta cu el, despre progres și despre cum se simt oamenii dați la o parte dacă nu se adaptează și dacă nu se supun.

Mult timp, cel care domină romanul este Anthony, un puști care își petrece timpul cu vărul lui, fumând hașiș și încercând să agațe fete. Vine dintr-o familie în care nu mai există de mult iubire, în care tatăl e mai tot timpul beat și inspiră frică. Băiatul trece prin cea mai mare groază când ia motocicleta fără să ceară voie, merge la o petrecere, și cineva i-o fură. Zeci de pagini suntem martori la teama lui și a mamei lui, imaginându-și furia tatălui în momentul aflării adevărului. Mathieu este un maestru al descrierii escaladării acestui tip de anxietate din viața puștilor.

Băiatul întâlnește o fată, Steph, plictisită și confuză, care vine dintr-o familie bogată, și se îndrăgostește de ea. Steph e însă îndrăgostită de alt băiat, care o înșală cu cea mai bună prietenă a ei, printre alte multe fete. După vreo doi ani, Anthony și Steph au o nouă șansă, dar nu sunt în stare să se înțeleagă. Deși are avânturi rebele, Anthony este genul de băiat bun, puțin frustrat (are și un mic defect fizic), care dă din coate, muncește, face sport la greu și alege să plece în armată: armata era un alt sân de mamă la care să se ascundă.

De cealaltă parte este Hacine, cu părinți din Maroc; el este cel care îi fură motocicleta lui Anthony și are mereu planuri de răzbunare și de îmbogățire din traficul de droguri. Aparent, el ajunge să ducă o viață normală: locuiește într-un bloc nou, are o iubită cuminte, merge la picnic, face curățenie, are un job, dar, de fapt, afacerea lui cu droguri continuă, la fel și resentimentele față de Anthony, față de francezii care îi umilesc pe cei ca tatăl lui, care au muncit o viață întreagă și nu au fost nici recompensați, nici respectați.

Fetele romanului sunt Steph (cea mai sus menționată) și Clem, prietene care fac ce fac adolescentele: beau alcool, suferă după câte un băiat, fumează niște iarbă și vor să plece din orășelul periferic în care trăiesc, Heillange, să-și facă un rost. Steph se transformă radical și autorul exagerează puțin cu rolul ei de fată devenită studioasă, ca-n filmele americane unde îți realizezi visul prin muncă și învățătură, iar treptele schimbării ei nu au aceeași savoare ca realismul și forța pe care le găsim în paginile dedicate lui Anthony sau lui Hacine.

Mathieu are un stil foarte proaspăt, și are un semn distinctiv și amuzant – aproape toate lucrurile sunt identificate prin marcă: fuma Winston, tricou Castorama, cutii de Aldi, camașă Ralph, scuter Chappy, bluze Eden Park, eșapament Pollini, pantofi Sebago, cutii de Gun’s, apă Badoit, cămașă Armani, prăjiturele Papi Brossard, jachetă Districan, pantofi Nike, ochelari Quicksilver, scrumiere William Lawson, costum Ted Lapidus, șosete Achile, ochelari Afflelou.

Reușește foarte bine să arate viața tinerilor în anii ‘90, cu degringolada lor, cu luptele și catastrofele caracteristice vârstei, cu sentimentele și resentimentele din interiorul familiilor. Anthony și Hacine au, în fond, același tip de relație cu tatăl: ceva între respect, afecțiune, milă, rușine, dispreț și frică, toate sunt emoții care ascund de fapt nevoia ca ele sa însemne cumva iubire.

Este vârsta la care lucrurile par că nu merg orice ai face și Mathieu găsește din când în când niște exprimări deosebite:

"Dădeau din plete și încercau astfel să-și transforme melancolia în furie și depresia în urlet (…) ajungeau să se ia la cafteală de plictiseală, din lipsa de ocupație. Apoi peste lume se așezau din nou calmul, somnolența."

E adevărat că există cuvinte (alese de traducător) care m-au distrat, pentru că ele nu prea sunt folosite azi: spre exemplu, toți tinerii se tirează, nu se cară, e amuzantă traducerea asta, și apoi mai întotdeauna e o atmosferă de torpoare, e un cuvânt frumos pe care însă nu-l întâlnim în limbajul curent, la fel ca macheală în loc de normalul beție.

Mathieu nu vrea să stea deoparte, el insistă să se arate, să bage capul pe ușă, să știm că e acolo și intervine des prin observații, printr-o retorică a oralității, de genul trebuie spus că; evident; în mod clar; sincer; cinstit spus. Vorbește mult despre șomaj și consecințele lui, despre oamenii care au muncit zeci de ani într-un loc care acum nu mai există, despre fabrici și uzine închise, despre furia ce mocnește în sufletul celor concediați. Și mai vorbește despre relațiile dintre tineri: dialogurile fetelor sunt foarte firești, au multă bravadă, și multă bârfă și multe idealuri, plus critică la adresa băieților. Și scenele hot sunt destul de bine redate, chiar dacă prelungite forțat: alege locuri ca marea sau cortul, locuri unde cei doi sunt limitați, dar și stimulați.

Romanul e valoros mai ales prin atmosfera creată, prin personajele care te trag lângă ele prin stângăciile și defectele lor și prin emoțiile pe care te obligă să le simți odată cu ele.

Nicolas Mathieu – Și copiii copiilor lor, Ed ART, 2021. Traducere: Cristian Fulaș