Telefonul sună înfundat. Adelina lăsă cartea lângă cana cu ceai de iasomie, le va face o poză pentru Facebook după ce vorbește, și se duse să răspundă. Număr necunoscut.

​ — Doamna Adelina, eu sunt. Ștefi, vecinul.

​ De fiecare dată se enerva când o lua prin surprindere vocea gâjâită a bețivului curții, de fiecare dată își propunea să-i salveze numărul în memoria telefonului. De fiecare dată uita. Era îngrijorată de capacitatea ei de concentrare diminuată, simțea tot mai des că pierde controlul asupra gândurilor. Parcă ar fi avut o mie de macazuri în cap și un acar nebun care comuta acul, clic-clac, clic-clac, din secundă în secundă și gândurile ei se năpusteau în direcții neașteptate, reveneau, făceau manevre, înainte, înapoi, roata-mprejur. Era obosită de vuietul din capul ei. Ar fi vrut să se afunde în marea de liniște pe care o aduce concentrarea, își amintea cum e, încordarea plăcută de a urma o idee, de a o explora, de a o întoarce pe toate părțile până când faci Aha!, momentul iluminării când ai înțeles sau ți se pare că ai înțeles și pentru câteva clipe ești împăcat cu tine și stăpân pe lume. Pierduse accesul la acea stare. Nici cititul nu o mai ajuta. Dădea vina când pe vârstă, când pe menopauză, cel mai adesea însă dădea vina pe obiceiul de a intra pe Facebook de douăzeci de ori pe zi, un obicei pe care nu-l mai putea stăpâni. Cum se derulau postările pe Facebook, inutile și lipsite de coerență, așa se alergau și gândurile ei. Și la urmă rămânea cu nimic, gol, vid. Doar un zumzet, vag verbal.

​ — Vă cheamă Leana să veniți până aici.

​ Deja o garnitură a luat-o pe șinele indignării, "Chiar așa, Leana mă poftește până la ea și eu trebuie să mă conformez", altă garnitură a luat-o pe linia raționalizării "Ștefi încearcă să fie manierat, dar nu-i reușește" și o a treia pe linia compasiunii. Leana era bolnavă, la pat. Adelina nu o mai văzuse de câteva luni, Ștefi o informa de starea ei când venea să îi ceară bani. Ultima dată i-a cerut 200 de lei pentru factura de curent. L-a refuzat. Îi mai dădea câte 20-30 de lei uneori, la începutul pandemiei i-a dus o sacoșă de mâncare și avea de gând să-i mai ducă una.

​ — Oricând aveți nevoie de orice, apelați la Ștefi, zicea de fiecare dată bărbatul rufos, cu fața întunecată de o barbă neîngrijită și de cute adânci, negre.

​ O singură dată îl rugase să o scape de niște cutii de carton rămase de la mobilă, chiar i-a spus, le tai bucăți, le pui pe foc, să nu le mai văd. Le-a găsit aruncate în fundul curții, plouate, vai de ele.

​ Adelina îmbrăcă un jerseu, puse zece lei în buzunar și coborî scările la lumina telefonului. Apartamentul ei era la etajul casei de la stradă, Ștefi și Leana stăteau într-o cămăruță din șirul de maghernițe care se întindeau de o parte și de alta a curții interioare. Clădirile scunde aveau pereții roși de igrasie.

​ Curtea era străbătută de o cale largă care ducea la cele patru garaje din spate, mărginită de straturi late de flori, unele mai îngrijite, altele lăsate în paragină. Cărări înguste, pavate cu cărămidă, duceau la fiecare ușă. Adelina se opri în mijlocul curții cu ochii pe licărul slab al geamurilor vechii fabrici de ceasuri care se înălța în spate. Erau ani de când nu mai funcționa, nu mai știa câți. Pentru un moment a uitat de ce stătea acolo, apoi a luat-o pe a doua cărăruie la stânga, a trecut printre câteva tufe de trandafiri care i se agățară de jerseu și a bătut la ușa veche și scorojită.

​ — Poftiți, poftiți, doamna Adelina, Ștefi deschise ușa. Leana vrea să vă spună ceva.

​ Bărbatul se aplecă spre ea.

​ — E foarte bolnavă, șopti, nu știu cât o mai duce.

​ Și duse mâna la ochi ca să-și șteargă lacrimile.

​ Ce cabotin, gândi Adelina. Era prea întuneric ca să îi vadă ochii, dar îi veniră în minte toate scandalurile pe care cei doi le provocaseră în curte, toate bătăile, toate diminețile în care o văzuse pe Leana ieșind din pivniță pentru că Ștefi nu o lăsase să doarmă în casă.

​ A trecut rapid prin holișorul mizerabil în singura cameră în care ardea un bec chior. Bun, deci și-au plătit factura la curent. Din curte văzuse fereastra luminată, dar lumina era atât de slabă, încât crezuse că e o lampă cu petrol.

​ Mirosul o învălui ca o cârpă udă, era ca a patra prezență în încăperea mică și joasă. Se amestecau în el damful de igrasie, de urină, de boală, de straturi peste straturi de jeg, jeg gros, unsuros, antic. Cum se poate trăi așa? se întrebă în timp ce arunca o privire în jur.

​ Sila îi crescu când își recunoscu lucrurile vechi, perdeaua soioasă care a fost cândva la geamul bucătăriei ei, canapeaua extensibilă pe care zăcea Leana a fost cândva în locul colțarului, jacheta din cuier, pantofii Rieker cu care ieșea la plimbare seara stăteau lângă pat. Lucrurile ei, pe care ea a pus cândva mâna, erau aici, murdare, împuțite.

​ — Stați jos, doamna Adelina. Ștefi dădu la o parte un colț al plăpumii roz, plapuma pe care Adelina le-a dat-o după ce fiica ei a plecat la facultate.

​ Lupta cu greața îi acapară toată atenția, încât nu mai avu puterea să refuze. Se așeză pe marginea canapelei. Leana era îmbrăcată cu o cămașă bărbătească în carouri, și pe asta o recunoștea, peste care avea o vestă de lână, iar la cap era legată cu un batic. Sânii mari îi atârnau moi prin pânza cămășii, peste plapumă. Ciorchini, ciorchini de gâlme are, își aminti Adelina de una dintre confesiunile lui Ștefi.

​ Femeia din pat o privi cu ochi mici și răi de sub șuvițele cărunte care scăpaseră din basma. Nasul mare și lăsat se unea cu bărbia, cam ridicată spre gura lipsită de dinți. Are un profil de împărat roman, gândi Adelina, oare care, Vespasian? Domițian? Nero? Sigur Nero.

​ Primul care atacă fu Ștefi.

​ — Doamna Adelina, vrea Leana să vă dea ceva.

​ Asta era o surpriză.

​ — Am ceva, femeia o privi cu viclenie, ceva ce v-ar plăcea.

​ Adelina aruncă o privire în jur.

​ — Nu, nu în cameră, aici, și Leana arătă către cap. Ție ți-ar fi de folos, Leana nu se descurca prea bine cu pronumele de politețe, și nici nu mai găsești în altă parte.

​ Adelina îi privi fruntea galbenă și se întrebă ce se putea ascunde în creierul acela mâncat de alcool și de boală.

​ — Și nu-ți iau mulți bani.

​ Aha, deci era o nouă schemă de tapat bani de la ea. Oricum, mai mult de cei zece lei din buzunar nu o să le dea.

​ — Doamna Adelina, interveni Ștefi, să mă credeți că e o afacere nemaipomenită. Și nu vă cere numa’ o mie de lei.

​ — Ce ai tu, Leană, ce face o mie de lei? Adelina ar fi râs, dar se lupta cu mila și cu sila.

​ — Știți că eu sunt neam de boscoană.

​ — Nu, nu știam. Nici nu știu ce înseamnă.

​ — Buna mea o fost meșteriță. Făcea de dragoste, lega laptele la vaci, din astea.

​ Asta o să fie interesant, își zise Adelina și mai uită de miros.

​ — Când am avut zece ani, mi-a dat și mie darul, continuă Leana.

​ — Deci și tu ești vrăjitoare? se miră.

​ — Nu, că eu nu am avut cap să învăț farmecele. Mi-a dat numai darul. Și mie nu mi-l mai trebuie. Vreau să ți-l dau ție.

​ — Să mă faci pe mine vrăjitoare?

​ Leana se enervă. Era o semeție în mizeria ei, o încăpățânare care nu dădea înapoi în fața bunăvoinței Adelinei.

​ — Nu, nu ți-am spus că nu știu vrăjile? Și dacă le-aș fi învățat, nu mai e timp. Eu o să mor.

​ O spuse simplu, fără urmă de emoție, fără răutatea și îndârjirea cu care vorbea de obicei.

​ — Bun, și atunci ce mi-ai da pentru o mie de lei?

​ — Darul! Nu ți-am spus? Își pierdu suflul de enervare și se sprijini de perne. Dar se ridică și continuă.

​ — Darul pe care mi l-a dat buna.

​ — Și ce e darul ăsta?

​ — Te poți întoarce înapoi. În timp.

​ Adelina se simți vinovată. Era în cămăruța jegoasă cu femeia asta muribundă care încerca să o tapeze de bani și ea se amuza.

​ — Deci, tu, Leană, te poți întoarce în timp. Și îmi dai mie darul, ca să mă pot întoarce și eu. Până în vremea lui Ceaușescu, dacă vreau, și să-l împușc. Și după aia vin înapoi.

​ — Nu, dacă îți dau darul o să-l ai numai tu. Eu mă scap de el. Și nu te poți duce înapoi numa’ până numeri rar la șapte. Și nu vii înapoi. Adică vii, dar așa, cu toată lumea odată.

​ — Să mă întorc șapte secunde? Și la ce mi-ar folosi?

​ Ștefi se simți dator să intervină.

​ — Sunteți o doamnă, ați făcut o facultate, găsiți ceva la care să vă folosească așa un dar.

​ Adelina îl ignoră.

​ — Dar ție ți-a folosit?

​ — La școală, într-o vreme. Mă duceam la cea mai bună din clasă, mă uitam la ea în caiet și săream înapoi și știam răspunsul.

​ — Și cum făceai asta? E o formulă, ceva? întrebă Adelina.

​ — Nu e formulă, dacă ai darul trebuie numai să te gândești și te-ai întors.

​ — Nu prea văd la ce mi-ar folosi. Dar ție de ce nu ți-l mai trebuie?

​ — Nu ți-am zis? Eu o să mor. Ștefi, du-te afară la o țigară!

​ Ștefi scoase un pachet din buzunarul blugilor prea largi și luă o cutie de chibrituri de pe masă. Ușa pocni în urma lui.

​ — Când am avut treișpe ani mi s-a întâmplat ceva. M-a prins văcarul satului. Era unul, Petrea, mai slab de minte, dar mare ca o huidumă. M-a prins în dosul CAP-ului.

​ Adelina se încruntă.

​ — Dar tu ce făceai acolo?

​ — Am mers să fur niște porumb pentru găini. Dar m-a prins. Și m-a futut.

​ Adelina înlemni. Se aștepta să audă că a dat-o pe mâna miliției, nu la asta.

​ — Și când m-a trântit pe jos și și-a băgat mătărânga în mine m-a durut și am țipat și de durere am sărit.

​ — Unde ai sărit?

​ Leana își molfăi nervoasă buzele.

​ — Unde, unde? Am sărit înapoi, șapte secunde.

​ — Și ai scăpat?

​ — Nu, cum să scap? Am sărit până m-a prins și m-a trântit pe jos. Și iar și-a băgat mătărânga în mine, și iar m-a durut. Și, fără să vreau, iar am sărit.

​ Pe Adelina o trecu un tremur. Își strânse jerseul la gât.

​ — Și am mai sărit, nu mai știu de câte ori, până mi s-a înnegrit tot. El m-o futut o dată, dar eu am simțit de zece ori.

​ — Ai leșinat? Și l-ai dat pe mâna miliției?

​ — Cum să-l dau? Să știe că am fost la furat? Numa’ îți zic. Cum poți să folosești darul.

​ Adelina nu înțelese. Înțelese doar când femeia galbenă ca ceara trase cu ochiul și gura știrbă i se lăți într-un zâmbet viclean. Sări de pe pat și spuse doar:

​ — Nu, mulțumesc. Nu-mi trebuie.

​ — Dar face pe puțin o mie de lei. Și nu o să știe nimeni că îl ai. Hai, ia-l.

Leana încercă să se ridice din pat.

​ — Nu-mi trebuie. Stai cuminte în pat și vezi să te faci bine.

​ — Io nu mă mai fac bine. Io mor.

Un vaiet se desprinse din gura știrbă.

​ — Ia-l, ia-l, că nu mi-l mai trebuie.

​ Pe Adelina delirul femeii o sperie și o scârbi.

​ — Ia-l, că vreau să mor odată.

​ — Stai cuminte Leană, de ce să te grăbești să mori?

​ — Nu mă grăbesc, femeie, dar mor și vreau să mor numa’ o dată. Că dacă am darul mi-e că o să sar, o să sar de frica morții iar și iar, și o să mor de mai multe ori.

​ Cămăruța s-a golit de aer, au rămas doar putoarea și spectrul morții. Ce elucubrații, gândi Adelina.

​ I se făcu milă de femeia masivă și urâcioasă pe care de atâtea ori ar fi vrut să o dea afară din curtea comună, femeia care nu o dată o înjurase la beție, care și când venea să ceară bani o făcea cu o privire sfidătoare.

​ — Ia-l, doamna Adelina! Ți-l dau gratis.

​ — Bine, bine, îl iau, dar liniștește-te. Stai acum cuminte și mâine vă aduc niște ciorbă.

​ — Să-i aduci lui Ștefi, că mie nu-mi mai trebuie, Leana păru să se liniștească.

​ Adelina închise ușa în urma ei. Trase în piept aerul nopții cu vag miros de fum. Putoarea îi lâncezea pe haine, pe piele, agățată de omușor. Inspiră de câteva ori, încercând să alunge sila. Voia să ajungă cât mai repede înapoi la ceaiul parfumat, la carte. Din întuneric auzi vocea gâjâită.

​ — Ce mă fac eu fără ea?

​ Scoase mâna din buzunar cu bancnota de zece lei și i-o dădu bărbatului.

​ — Uite, Ștefi, să ai de-o bere.

​ Coborî cele două trepte și o luă printre tufele de trandafiri. În urma ei, vocea croncăni:

​ — Mulțumesc, știți, oricând aveți nevoie de orice...

​ Adelina râse în sinea ei. Deci avem un dar, cum procedăm? Doar îmi doresc să mă întorc în timp și gata. Salt!

​ Băgă mâna în buzunar și simți plasticul bancnotei de zece lei.

​ — Ce mă fac eu fără ea? îi suflă Ștefi lângă ureche.

​ — Uite Ștefi, să ai de-o bere, spuse Adelina automat, după care coborî cele două trepte.