Paradis este una dintre cele mai importante cărți ale lui Abdulrazak Gurnah, ea ajungând pe lista scurtă Booker Prize din 1994, dar la final iese câștigătoare o altă carte, considerată mai puțin valoroasă. Este una din multele controverse petrecute în lumea premiilor literare care intră în istorie prin reacția unui membru al juriului care demisionează în semn de protest.

Am fost convins și eu acum, în 2021, că juriul Nobel pentru literatură face (iar) o nominalizare politică.

Cum fenomenul Black Lives Matter a fost atât de mediatizat în ultimii doi ani, mulți ar fi putut paria că anul acesta premiul se va duce către o persoană de culoare. Iar eu nu sunt de acord cu filosofia "încurajării minorităților" sau a alegerii cu intenție a unui câștigător din grupul celor "uitați" până acum, fie ei transsexuali, eschimoși sau oameni-amfibie. Sunt de părere că întotdeauna trebuie nominalizați cei care merită, adică cei mai buni, și singurul criteriu trebuie să rămână cel valoric.

Născut în Zanzibar (acum Tanzania) în 1948, Abdulrazak Gurnah locuiește din 1968 în Marea Britanie și a predat literatură la Universitatea din Kent până în 2017, când s-a pensionat. Pe lângă activitatea academică, Gurnah este scriitor, romancier în mod special. Este autorul a numeroase povestiri, eseuri și a zece romane.

După ce am lecturat mai întâi Ultimul cadou (2011), apoi Paradis (1994), am fost încântat că anul acesta premiul s-a dus la Abdulrazak Gurnah. De la Alice Munro încoace, dintre cei premiați, nu am avut un scriitor mai pe gustul meu. În plus, cele două cărți citite de mine nu par scrise de aceeași persoană – au stiluri, subiecte și decoruri diferite, deci încă un motiv de laudă. E de necrezut că până la optsprezece ani, când ajunge în Marea Britanie, ca refugiat, nu cunoaște deloc limba în care se exprimă la nivel de Premiu Nobel pentru literatură, sau că primul lui serviciu a fost cel de îngrijitor la spital. (Când am citit detaliul acesta din biografia lui m-a amuzat că i-a "dat" exact acest serviciu umilei soții a lui Abbas, personajul principal din Ultimul Cadou). Cum la fel de necrezut este faptul că până la momentul câștigării Nobelului s-au vândut în Statele Unite doar aproximativ trei mii de cărți de acest autor! (una dintre surse aici)

Dacă ar fi să dau un verdict dintr-o singură frază, Paradis este ca și cum ai citi un alt fel de Alchimistul, dacă Paulo Coelho ar fi vrut să dezvolte subiectul, să facă povestea mai complexă, cu mai multe personaje și ramificații, dacă ar fi putut descrie direct din experiența lui de viață imaginea unei caravane prin deșert, și nu ca noi toți ceilalți din lectura celor O mie și una de nopți. Dar Coelho nu a trăit în Africa și experiența de viață vine în sprijinul talentului. Pe multe pagini din Paradis, Abdulrazak Gurnah povestește cu mult har peripețiile prin care trece o caravană de neguțători și o face ca și cum a văzut cu ochii lui așa ceva, ca participant. Nu mă îndoiesc că a trăit experiențe de genul acesta pentru că prea sunt bogate detaliile descrierilor, prea vii personajele. Iată ce spune într-un interviu:

"Vrei să scrii cât de frumos și cât de interesant ți-e cu putință. Acestea sunt considerațiile de bază. Dacă cineva are de spus o poveste, iar altcineva are o altă poveste, iar aceste povești se intersectează în anumite moduri, să zicem că cineva trăiește în Anglia de patruzeci de ani, iar altul abia a sosit, cum faci să funcționeze acest lucru?".

Într-adevăr, Gurnah poate scrie și din perspectiva unui african care nu cunoaște altceva decât Africa lui (ca în Paradis), și ca un emigrant, dar și din perspectiva unuia care nu a părăsit niciodată Anglia (după cum am văzut în Ultimul Cadou). Este un scriitor versatil, inteligent, care stăpânește la fel de bine atât narațiunea, cât și dialogul.

Acțiunea romanului se desfășoară pe teritoriul actualei Tanzanii în perioada colonizării germane, cândva în anii dinainte de Primul Război Mondial. Personajul principal este un copil și mai târziu adolescent, de o frumusețe neobișnuită, pe nume Yusuf, care este dat de către părinți "unchiului" său influent, Aziz, ca un amanet pentru o datorie pe care nu o mai pot plăti. Dacă părinții ar face rost de bani, mai târziu ar putea fi răscumpărat; este un lucru pe care copilul îl speră, dar cum despărțirea a fost bruscă, el nu are niciun fel de informații asupra târgului pe care el însuși îl constituie. De la viața simplă, rurală, Yusuf este aruncat în agitația urbană a Africii de Est precoloniale – o lume în care negri musulmani, misionari creștini și indieni din subcontinent coexistă într-o fragilă ierarhie socială.

Din primele zeci de pagini înțelegem că Yusuf este sclav, situația lui nu prezintă vreo caracteristică ce ar respinge această stare de fapt, cu toate că unchiul Aziz dă semne că îl simpatizează (lăsându-l să-i sărute mâna). Dar într-o societate în care homosexualitatea pare la ea acasă, este asta neapărat un avantaj, faptul că un bărbat te simpatizează? Încă de la bun început, sunt atât de multe pericole posibile în acea lume, câini care te atacă din senin pentru că dormi în aer liber, necunoscuți care fac glume pe seama ta, lucruri care îți sunt interzise, reguli pe care dacă le încalci o pățești, încât nu ești sigur de nicio ramificație aparent pozitivă a acțiunii – că există vreo șansă clară să o ia într-o direcție favorabilă pentru copil. Cum știm cu toții, într-o poveste, într-un roman sau într-un film, originalitatea atrage. Lipsa coincidențelor și a clișeelor place și aș spune că în privința asta sunt o persoană greu de mulțumit. Aici, niciodată nu am ghicit ce urmează să se întâmple, deși sunt priceput la asta.

Yusuf devine ucenicul altui sclav al lui Aziz, obținut în exact aceleași condiții (ca gaj pentru un împrumut). Acest al doilea personaj, pe nume Khalil, este ceva mai mare ca Yusuf, știe să vorbească și arabă (nu doar swahili) și își asumă rolul de frate mai mare, învățându-l tot ce trebuie să știe pentru bunul mers al prăvăliei lui Aziz. A nu se înțelege că îl va menaja vreun pic pe noul lui ajutor. Dealtfel, prima poreclă pe care o primește de la Khalil este o expresie care s-ar traduce aproximativ prin "moartea pe două picioare". De-a lungul cărții, din loc în loc, există pasaje din care tragem concluzia că Yusuf are un fizic adonic, iar în zona aceasta a uceniciei la prăvălie există situația comică a unei femei mature care îl tot agasează cu atenția ei exagerată pe copilul aflat spre pubertate, cu glume nelalocul lor, tachinări neplăcute la care participă atât Khalil cât și alți clienți.

Una dintre temele cărții este importanța pe care o avea negoțul în acea perioadă și o mare parte din acțiune se centrează pe urmărirea unei expediții către niște așezări îndepărtate, spre lacuri. Caravana aceasta la care iau parte mulți neguțători, paznici, sclavi și servitori este tot un "joint venture" de înavuțire întreprins sub conducerea lui Aziz. Yusuf este luat și el să ajute, dar nu ne bucurăm prea tare pentru că, așa cum am spus, romanul abundă de situații în care sexualitatea e văzută prin prisma amenințării, a pericolului pe care îl poate atrage aspectul fizic plăcut, fie că ești băiat, fie că ești fată. Sugestia unor brutalități ce pot avea loc oricând este împletită cu posibilitatea unor iubiri mai mult sau mai puțin imposibile. E o lume în care se poate întâmplă orice, bun sau rău, iar acceptarea fatalității e condiționată de religie, de Coran și receptată subliminal prin "facă-se voia lui Allah". Până la urmă, aflați în zona aceasta a cărții, undeva la jumătate, începem să înțelegem că titlul este ales în derâdere. Nu există niciun paradis aici, nicăieri. Este doar o lume în care puterea e dată de forța brută și de avere.

«Unchiul Aziz i-a spus lui Yusuf, "Pe vremea când tocmai venisem în acest oraș, el era condus de arabii sultanului din Zanzibar. Aceștia erau omani, sau dacă nu erau omani, atunci erau vasali omanilor. Oameni înzestrați, omanii. Foarte capabili. Au venit aici ca să-și construiască mici regate pe placul lor. Tot drumul din Zanzibar până aici! Iar unii au mers chiar mai departe, în cea mai adâncă pădure, dincolo de Marungu, spre marele râu. Și acolo și-au făcut regate de asemenea. Ei bine, distanța nu însemna nimic. În timpul vieții lor, nobilul lor prinț venise tot drumul de la Muscat pentru a se face stăpânul Zanzibarului, așa că de ce nu și ei? Sultanul lor, Said, s-a îmbogățit din fructele acelor insule. A construit palate pe care le-a ticsit cu cai și păuni și frumuseți rare cumpărate din toată lumea... din India până în Maroc și din Albania până la Sofala. A trimis după femei pretutindeni și a plătit bine pentru ele. Se spune că a făcut o sută de copii cu ele. Aș fi surprins dacă el însuși știa numărul lor exact. Poți să-ți imaginezi ce chin: să ții o așa mulțime de copii la numărat? Trebuie să-și fi făcut griji pentru toți micii prințișori care într-o bună zi s-ar face mari și ar fi vrea o bucată de carne în care să-și înfigă colții. El însuși avea sângele unei rude omorâte, sau două, pe mâinile sale. Dacă sultanul lor a putut face toate astea, și nu merită nimic decât stimă pentru asta, de ce nu și ei?".

Fără să intru în amănunte care ar strica plăcerea lecturii prin dezvăluirile pe care m-ar forța să le fac, revenit din expediție, înapoi în vila unchiului, sau mai bine zis lângă gardul grădinii în care nu prea avea voie să intre (iar în interiorul casei nici atât), Yusuf află motivul pentru care "unchiul" Aziz îl luase cu el.

Există o soție mai bătrână a lui Aziz și una mai tânără. Există un grădinar bătrân, sclav de asemenea, care și-a refuzat libertatea, oferită probabil prea târziu pentru a o putea gusta. Există un mecanic indian care are de gând să traducă Coranul ca să vadă cei de acasă, de prin India, ce ciudată religie au alții, ce Dumnezeu rău. Există oameni albi, germani, care sunt descriși ca niște ființe cu puteri aproape supranaturale și care apar rar, numai în momente de climax. Există traducători de a căror traducere depinde viața tuturor (nu ca cei de la editurile slabe). Există sultani a căror bunăvoință trebuie să o cumperi cu peșcheșuri și ale căror pământuri trebuie să le străbați. Dacă tot ce am spus nu vă atrage, mai adaug că romanul are elemente de folclor african, mituri, legende, zicale și, de altfel, Gurnah folosește uneori cuvinte direct din Swahili, de a căror semnificație în general te prinzi repede.

În fine, o cronică de carte nu poate face nicio dezvăluire în ce privește finalul, dar trebuie să spun că e cel mai surprinzător final pe care l-am întâlnit vreodată la o carte bună. Strict din perspectiva romanului Paradis, doar finalul și alte două-trei pasaje ar indica motivul pentru care Abdulrazak Gurnah e încadrat de unii critici ca făcând parte din curentul postcolonial. El, însă, refuză această încadrare într-un interviu citit de mine. E un final pe care l-am înțeles mai bine din perspectiva scriitorului decât a cititorului (de ce l-a ales așa). O posibilitate pentru alegerea acestui final, pe care din păcate nu am cu cine să o dezbat pentru că romanul încă nu a apărut în limba română, ar fi probabil de-a lungul ideii că europenii cotropitori, deși nedrepți și bizari, au adus cu ei nedreptăți mai puțin rele ca sclavia și bizarerii mai ok decât forțarea unor fete-copii să se căsătorească cu soți de vârsta bunicilor.

În curând, romanele lui Abdulrazak Gurnah vor apărea la LITERA