Florin Spătaru

Morella

Cel mai bizar personaj fictiv a rămas pentru mine Morella din nuvela cu același nume de Edgar Allan Poe. Femeia de care se îndrăgostește naratorul, Morella, devine soția lui, iar după un timp cei doi nu se mai iubesc. Morella se îmbolnăvește și, înainte să moară, dă naștere unei fetițe care va crește și va semăna perfect cu ea. La botezul ei întârziat, naratorul nu se poate abține și îi pune același nume ca al soției lui moarte.

Ideea că nu contribuim cu nimic la șlefuirea identității noastre mi se pare în continuare foarte bizară și mă face să mă gândesc la o fabrică unde sunt produse în serie aceleași câteva tipologii cărora li se schimbă doar puțin setările din fabrică.

Andra Rotaru

Ismaïl și Turnavitu

Unele dintre cele mai bizare personaje care mi-au atras atenția au fost Ismaïl și Turnavitu ale lui Urmuz. Cu o înfățișare schematică, ca un crochiu, Ismaïl este "compus din ochi, favoriți și rochie", nu umblă niciodată singur și rătăcește în neștire, în zig-zag, pe strada Arionoaiei. Nu știe unde locuiește, iar însoțitorul său este un viezure care pare să se regenereze zi-noapte, pe măsură ce stăpânul său se înfruptă din el. Pe Turnavitu l-a întâlnit la o serată dansantă, iar de atunci l-a luat sub aripa sa protectoare. Povestea ține, pentru că Turnavitu știe care e secretul pieilor și cum să se bage pe sub acestea, în cunoscutul stil patetic în fața căruia cădem cu toții pe jos, un fel de sindrom Münchausen al ficțiunii. Care se termină prost pentru cei implicați în poveste, care devine dramatică și tot mai complicată, până la stadiul în care răzbunarea strică aproape totul, iar Ismaïl e redus la mizerabila situație de "a rămâne compus numai din ochi și favoriți", sfârșind în decrepitudine.

Răducanu Andraș-Florin

​Bizar fără nume

Într-o lume scindată între vechi și nou, în acest caz tradiție (asociată cu habotnicie de suprafață) și armată (forța brută a omului care încorporează în propriul sine mașinăria de ucis), în locuri oarecum inaccesibile, într-un cadru obișnuit, copiii sunt răpiți de o umbră malefică. Încă de la primele cuvinte, proza lui Mihail Victus cucerește cititorul și personajul pe care îl cunoaștem ca Umbra Dracului nu este o excepție. Nu știm sub nicio formă ce este această umbră, definită de personaje în moduri diferite: preotul o numește demon care-și putea face de cap, alții un soi de traficant de organe, iar copiii îl văd ca pe un savant care-și ține fiica (sau experimentul) în viață prin fapte necurate. Bizareria acestui personaj amorf este indiscutabilă, iar atmosfera nuvelei pune în valoare tocmai această stranietate a Umbrei. Un citat celebru din Lovecraft spune că Cea mai veche și puternică emoție pentru oameni este frica, iar cel mai vechi și puternic fel de frică este frica de necunoscut. Pe un astfel de considerent își construiește și Mihail Victus proza, aducându-ne pe marginea unei prăpăstii abisale unde ne confruntăm cu problema simbolisticii acestei umbre, care nu se materializează concret în niciun moment al prozei.

Ioana Hodârnău

Emil Popescu

Când rostim bizar cu referire la personajele din literatura română, prima tentație este să ne referim, poate, la personajele urmuziene din Algazy & Grummer, cei doi comercianți, ce veghează asupra bunului mers al unei prăvălii bucureștene (despre care nu aflăm ce comercializează cu exactitate). Totuși, bizareria și grotescul povestirii pot fi ușor intuite. 

Dacă este să mă opresc asupra unui personaj bizar al literaturii noastre, aș invoca, însă, un personaj cărtărescian, cel din Arhitectul (una dintre povestirile Nostalgiei). Emil Popescu, un arhitect celebru al Bucureștiului (și nu numai; proiectase fabrici de ulei din îndepărtatul Orient și din Africa), reușește să-și achiziționeze o mașină, respectiv o Dacie (visul familii Popescu). Traiectoria obișnuită a povestirii este rapid deturnată, iar o clară senzație de stranietate începe să se instaureze odată ce lumea arhitectului Popescu se reduce, concentric, la adorația noului obiect – automobilul devine aproape o jucărie. Rând pe rând, piesele mașinii sunt înlocuite, până ce Dacia se transformă într-o suită de instrumente muzicale. Arhitectul Popescu rămâne fascinat de sunetele distincte proiectate de claxoanele pe care le schimbă la mașină (ce aduc aminte de stiluri muzicale pe atât de diverse). Cu timpul, Emil Popescu renunță la slujba sa și se dedică unei bizare "cariere" de artist-muzician la orga instalată în locul motorului automobilului. Acțiunea povestirii ia forma unui crescendo suprarealist, pe măsură ce mașina arhitectului se transformă într-un obiect muzical.

Totuși, bizareria atinge punctul culminant în momentul în care Emil Popescu începe să se identifice într-un raport de 1:1 cu propria sa invenție. Într-un soi de revenire la luarea în răspăr a tehnicismului, a futurismului, personajul cărtărescian devine una cu mașina sa, sintetizatorul e, acum, o parte a corpului "muzicianului". Melodiile emise din fosta mașină ajung să fie auzite de o întreagă planetă, în timp ce Emil Popescu emite în permanență propriile sale ritmuri, aducând aminte, cu o dejucată ironie de muzica sferelor și de imaginea geniului desprins de lume. Finalmente, materia corpului său se rarefiază, se descompune, într-un fel de pulverizare stelară. Personajul nu doar că devină asemenea Universului, dar dă naștere unei noi galaxii în locul celei vechi. Intențiile suprarealiste ori parodice ale povestirii cărtăresciene sunt cu mult depășite de imaginarea acestui personaj, în care se răsfrânge un proiect literar mult mai amplu.