Cu mult timp în urmă m-am întâlnit cu cel mai bizar personaj, într-o după-amiază de toamnă, ca acum, după ce prin București ieșise lumea din case, să-și încerce pantofii - ghetuțe fine, botine cu talpă ușoară, și cizme mulate. Și cum mă duceam spre Biblioteca Națională, învăluită în aburii Dâmboviței, am dat de Cătălin, la o masă, de la terasele multe, le știți, grădinile pentru cititori, așezate în jurul Bibliotecii, unde lumea bea elixire, lângă pomi de cafea, privind anemone cu ofuri și cochilii cu șerpișori otrăviți. Îl știi pe Zenob, m-a întrebat el, arătându-mi un mic ecran, conectat la o dronă, uite aici, dacă ești atentă, pe scările Bibliotecii - vezi pata asta, sub umbreluță? Vedeam bine rochia pală, apoi fața, și nu după mult am recunoscut-o pe Adriana, cu o umbrelă de recuzită și m-am gândit că probabil avea spectacol în acea seară.

Vezi aici, a întins Cătălin degetul spre ecran, lângă leandrul din stânga, silueta, elegantă aș zice, uite, că ne face și semn, s-a entuziasmat el, este imposibil să nu-l observi, mai ales c-am apropiat drona.

Și-abia atunci, după ce-a întins brațul, după ce mi-a trimis o bezea, după ce s-a ridicat de pe trepte, în sfârșit l-am văzut. Fugitiv, ce e drept, fără să-mi rămână în minte.

Apoi a fost întâlnirea din Cișmigiu. Se plimba pe la lac, învăluit în fumuri albastre, de unde am rămas cu impresia că fumează la greu. S-a oprit și privea aiurit, mai întâi am crezut că mă observase, dar apoi mi-am dat seama că se uita spre platani, de unde apăruse Cristian Popa, foarte dichisit, ca de obicei, cu un sacou bej-pembé și-o eșarfă albă, de spumă, însoțit de câțiva monștri, aflați în pauza lor de cafea. 

Și pe urmă l-am văzut zilnic, învârtindu-ne noi prin aceleași cercuri. Odată l-am găsit la cafea cu Cristina, altădată, cu Aldulescu, la Foișorul de Foc, iar recent probând inele cu Andreea Archip. Cam pe oriunde prin București dau peste el. Pe la apus, are obiceiul să se lungească spre Cotroceni, iar cine trece pe-acolo e imposibil să nu observe o umbră albastră ridicată spre cer. Despre asta l-am auzit povestind pe Andrei. Ilie, câinele lui, iese la fereastră să latre la ea. Dar prin alte cartiere, de pildă, prin Drumul Taberei, umbra asta se risipește  în sute de pițigoi dansatori, care cică ar fi împânzit străzile, de la Romancierilor mai încolo. În timp ce în Titan este cunoscut drept tipul cu pălărie velină, din care se ridică litere de cafea. La Craiova mai stă uneori la taclale cu Xenia, sau cu Mihai ori trece pe la Radio și pe la  rude. Are prieteni în toate orașele, dar Bucureștiul e orașul său preferat. Îi place seara să se plimbe pe la Kogălniceanu, să ofteze lângă Cobzar.

O dată l-am văzut în spatele Teatrului Național, cu fața acoperită de ochelari fumurii. În jurul lui chicoteau câteva actrițe, iar din teatru ieșeau niște tipi, cărând un pat de pe vremuri.  Unde-l ducem, maestre, au întrebat ei, iar el a dat o adresă, și-așa am aflat unde stă. Împreună cu Anca și reportofonul ei, am mers până acolo, hotărâte să facem un reportaj. Dar adresa, știți voi, exact ca și strada Murta ori alte locuri din București, nu era pentru toți. În vecinătate am dat de o poartă, iar de-aici știți: într-o casă străveche, printre mobile mâncate de carii, Găvan citea un poem în zenobiană.

Astăzi, trecând pe la OPTm, ca să văd revista în print, am dat din nou peste el. Stătea turcește pe un teanc de reviste, conversând cu Dorotheea, care se părea că îl știe de mult. Apoi am văzut că pe pagina a doua era o poză cu ei, iar poza asta, cu revistă cu tot, zboară spre voi chiar acum, aburită de cuvintele lor.