Dicționarul khazar, romanul-lexic în 100.000 de cuvinte al lui Milorad Pavić este plin de bizarerii de tot soiul. De la dedicația-epitaf ("Aici zace cititorul/ Care nu va deschide niciodată/ Această carte. Aici e mort pe vecie"), până la celelalte elemente paratextuale, unul mai sofisticat ca altul, din bogatul arsenal pus în joc de ingeniosul autor. Un prim capitol se intitulează Observații preliminare la ediția a doua reconstituită și completată și cuprinde patru secțiuni distincte: Istoricul «Dicționarului khazar», Structura dicționarului, Modul de folosire a dicționarului, respectiv Fragmente păstrate din prefața ediției din 1691, ulterior distrusă (traduse din latină). La sfârșit dăm peste anexele intitulate Apendice I (Părintele Teoctist Nikoljski, alcătuitorul primei ediții a «Dicționarului khazar»), Apendice II (Extras din procesul-verbal al audierii martorilor în cazul asasinării dr. Abu Kabir Muavi), Observații finale asupra foloaselor prezentului dicționar, respectiv o listă a articolelor.

Foarte ciudate sunt și personajele ale căror ipostaze (adeseori contradictorii și derutante) se recompun din frânturi de portret risipite în paginile celor trei cărți ce alcătuiesc vrăjiorescul op: Cartea roșie (depozitară a surselor creștine); Cartea verde (conținând surse islamice) și Cartea galbenă (în care sunt adunate sursele ebraice). În consecință, cele mai multe dintre ele ar putea concura, cu șanse mari, pentru titlul de cel mai bizar personaj din toate timpurile: Daubmannus, presupusul izvoditor din secolul al XVII-lea al dicționarului, despre care nu știm exact dacă a existat sau nu, dacă nu cumva era vorba de mai mulți editori-tipografi purtând același nume sau de unul singur, înzestrat cu darul de a se metamorfoza; Dorothea Shultz (care obișnuia să-și trimită sieși scrisori din Tel Aviv, la vechea adresă din Cracovia unde locuise în tinerețe); Avram Branković, "polihistor" și colecționar de manuscrise rare, trăitor în secolul al XVII-lea; doctorul Abi Kabir Muavi pentru care timpul începe să se scurgă în sens invers, pe firul viselor, tors de o vietate capricioasă și fără nume. Și – de ce nu ? – chiar această dihanie mică din visul doctorului Muavi, înzestrată cu o sensibilitate peste medie și cu daruri scriitoricești:

"Două femei zărind o dihanie mică, tărcată, cu o mutrișoară parcă pudrată, pe două piciorușe subțirele, care o zbughește dintr-o tufă […] strigară după ea: – Uite-o, ea e… (și-i spuseră numele). I-or fi omorât iar pe unul de-ai ei, ori i-or fi pustiit casa. Pentru că întotdeauna pare mai frumoasă și mai semeață când e îngrozită. Acum trebuie să i se dea o carte și un creion, ori niște magiun. O s-o ia să citească și o să scrie ceva, dar nu pe hârtie, ci pe flori…"

Însă de departe personajul cel mai bizar mi se pare a fi părintele Teoctist Nikoljski; un personaj care se revelează târziu, în primul Apendice de la finalul cărții, unde își creionează un autoportret în oglindă: aflăm mai întâi că era înzestrat cu o memorie diavolească, aidoma lui Funes "el memorioso" din povestirea lui Borges, condamnat, așadar, să se miște toată viața printre similitudini. "O ținere de minte ca a mea e o pedeapsă", mărturisește personajul, ajuns în pragul morții, într-o scrisoare adresată patriarhului din Peč, Arsenije Čarnojević. Mai aflăm tot din acea scrisoare că fusese încredințat, de către tatăl său, la vârsta de optsprezece ani, mânăstirii Jovnja, unde primise sarcina de a copia manuscrise. Copiatul îi deschide gustul fabulației, așa încât începe treptat să pună cuvinte de la el "acolo un cuvânt, dincolo altul, și uite așa fraze după fraze" . S-ar părea că pentru Teoctist mistificarea reprezintă o cale de scăpare din nesfârșitul șir de repetiții la care fusese condamnat de memoria lui de elefant, ajungând să "ficționalizeze" viețile sfinților, apoi să născocească pur și simplu vieți de pustnici, pline de minuni nemaiauzite:

"Încet-încet, aveam să-mi dau seama de puterea mea nemaipomenită pe care o aflam în călimară și pe care o împrăștiam în lume după bunul meu plac. Atunci am ajuns să-mi spun că un condeier își poate omorî eroul cu două rânduri. Dar ca să-l omori pe cititor, făptură din carne și sânge, trebuie mai întâi să-l aduci, măcar pentru o clipă, în stare de personaj, în eroul din poveste. După aia îți vine ușor…"

Urmează o crimă propriu-zisă, pactul cu diavolul și, în cele din urmă, reconstituirea dicționarului prin îmbinarea celor trei cărți (Roșie, Verde și Galbenă), pe care părintele Teoctist Nikoljski reușise să le învețe pe dinafară. Se dezleagă, așadar, la finalul Apendicelui I, mai multe taine privind istoria khazarilor, dar nu chiar toate. Ce farmec ar mai avea Dicționarul… fără una, două enigme, acolo? Într-un roman-labirint, plin de capcane și de reduplicări înșelătoare, un lucru rămâne în afara oricărui dubiu: alcătuitorul primei ediții a Dicționarului khazar nu este doar cel mai bizar personaj din toate timpurile, ci și un dublu al autorului. Finalul spovedaniei sale traduce în vorbe idealul oricărui scriitor: "[Nu știu dacă am făcut bine ce-am făcut. Știu doar că sunt însetat de scris și că de la foamea asta mi-a trecut setea de amintiri." Din această perspectivă, n-ar fi lipsit de temei să bănuim că Pavić ar fi putut să exclame, ca altădată autorul Dicționarului ideilor primite de-a gata despre Emma Bovary: "Părintele Teoctist Nikoljski c’est moi!"