Alexandra Niculescu

Încep cu ducele d’Auge alias Cidrolin din Flori albastre, de Raymond Queneau, pentru că pur și simplu e primul care mi-a venit în minte. Limbajul, percepția și deciziile lui sunt toate absurde: ducele bate ce nimerește, fără urmă de ură, își bate fetele, slujitorii, tot, vorbește cu calul lui și n-are chef să pornească vreo cruciadă, deși asta i se cere. Cidrolin (tot el, doar că în timpuri și vise diferite) locuiește pe o penișă și are ca scop suprem să șteargă inscripțiile injurioase de pe gardul lui.

Pe urmă ar fi Merry, fata Suedezului din Pastorala americană a lui Philip Roth. Este un copil bâlbâit, apoi o adolescentă supărată care ajunge să pună o bombă: era bâlbâită, știi? Prin urmare, ca să se răzbune pe toți pentru bâlbâiala ei, a pus bomba. După ce-o face, se ascunde de poliție și de familie, și devine adeptă a jainismului, o sectă religioasă indiană, așa că poartă văl ca să nu le facă rău organismelor microscopice care trăiesc în aer, nu se spală ca să nu vatăme apa și, după lăsarea întunericului, nu umblă prin cameră ca să nu calce vreo vietate. E cel mai furios copil din America, așa o caracterizează alt personaj, și e sclava ideilor stupide.

În cartea lui Barrico, Mireasa tânără, personajul cel mai bizar e chiar Familia, ea, în totalitate, a impus reguli ale Casei și are obiceiuri de la care nu se abate nimeni: micul dejun are opt feluri de prăjituri, patru torturi și ouă fierte în trei feluri; au un mod de a vorbi doar al lor, se tem de noapte, o dată la două săptămâni îl trimit pe tată la bordel, și nu dau voie să existe cărți în casă.

Știu că deja se aglomerează aici bizarii, dar mai am: e Seymour Glass al lui Salinger: el vine din război, stă pe plajă în halat și are cel mai fantezist (delicios și genial) dialog cu o fetiță de trei ani, caută împreună peștii-banană în apă, și, culmea, fetița chiar îi vede, apoi merge liniștit în camera de hotel, se așază lângă logodnică și-și trage un glonț.

Aș scrie pagini întregi despre Lolita lui Nabokov, tocmai pentru că recent au apărut tot mai mulți detractori: au vrut să-l nimicească pe Humbert Humbert, care este un personaj pervers, da, cam pedofil, sigur, dar atât de bine construit. Amândoi sunt la fel de bizari, de fapt, și el și Lolita, care înțelege și acceptă jocul, care vrea să fie protejată ca un copil, dar și să trăiască experiențele unei femei, vrea să provoace și să-și testeze puterea de seducție.

Strada Sardinelor a lui Steinbeck este populată de câteva personaje tare bizare, dar aleg doar două: Mack e în situația în care e din niște motive: a avut o familie, a avut o nevastă, și el a încercat să facă lucrurile să meargă, dar nu a reușit. E foarte credibil prin defectele lui, prin intenția bună sau aproape bună pe care o are de fiecare dată, și prin felul pe care-l alege ca să ducă la îndeplinire intenția. Celălalt personaj e Frankie, un băiat retardat: când, în sfârșit, are loc petrecerea, toată lumea știe că trebuie să vină cu un cadou, și asta vrea și băiatul, dar nu are niciun ban, așa că sparge un magazin și fură exact un ceas de peste douăzeci de kilograme. Aleargă cu el în brațe până e prins și, când Doc vrea să intervină în favoarea lui și-l întreabă de ce-a făcut-o, Frankie ăsta spune: pentru că te iubesc.

Încă ceva: am tot citit două autoare care au aproape doar personaje bizare: Silvina Ocampo și Tatiana Tolstaia. Prima era argentiniancă, soția lui Adolfo Bioy Casares, a doua e rusoaică, nepoata lui Tolstoi, și totuși au în comun înclinația asta extremă spre absurd și spre personaje bizare, chiar dacă Ocampo preferă cruzimea. Numai un exemplu din Tolstaia: "Mai toate femeile, spunea ea, își doresc să le crească coadă (…) în metrou, ai putea să te ții de bară cu coada. Dacă e prea cald, îți faci vânt cu ea. Dacă cineva îți spune vreo obrăznicie, îl pleznești cu coada peste față."