Când era studentă se împrietenise cu un cal, genul cu un corn în frunte. Așa am cunoscut-o. Ea și unicornul ăsta stăteau non-stop în biblioteca de la Litere. Iar dacă nu erau acolo, precis o luau spre Cozia, unde se adunau niște antropologi sofisticați, cu pălării negre, doamne și domni, care păreau scăpați dintr-un roman englezesc de secol al 19-lea. Cristina căuta nu știu ce uși, care zicea ea ar duce în altă dimensiune a lumii, din care cauză purta în buzunar un inel de chei de pe vremuri. Era misterioasă rău dar, intuitiv, mi-am dat seama că ușile ei erau prin desenele de pe pereții bisericilor. Era convinsă că niciun desen nu se termină pe un perete, îl vedea prelungit mai departe într-o  dimensiune subtilă. Iar uneori ușile astea se deschideau, printr-o simplă răsucire de cheie. Ani mai târziu am regăsit-o în prodecanatul de la Litere, scriind curricule. Ce faci, Cristina, am întrebat eu, mai ai inorogul ăla din studenție? Inorogul? - s-a mirat ea - poate te referi la o geantă, pe care obișnuiam s-o port pe-atunci, cu un inorog imprimat. Așa se întâmplă cu visătorii, niciodată nu recunosc c-ai fost de față și tu.  

Zenob

Se aude prin târg că te-ai întâlni uneori cu un personaj bizar, un tip, care stă mai mult pe la biblioteca de la Litere. Ce poți să spui despre asta?

Prin Sala de Lectură a Bibliotecii Facultății de Litere se perindă o mulțime de personaje, care de care mai interesante și mai pestrițe, doar că studenții sau profesorii care stau concentrați în bănci nu le zăresc întotdeauna, din pricina pădurilor de litere în care sunt cufundați. Aici m-am întâlnit, pe când eram studentă în anul I și descopeream cultura antică și medievală, cu Alexandru cel Mare, dar mai ales cu năzdrăvanul lui cal, Bucefal / Ducipal (în adaptarea autohtonă), căruia i-am căutat apoi coama fluturată de vânt și călcătura zburdalnică pe zidurile exterioare ale bisericilor de sat din Muntenia. 

Printre rafturile lungi din lemn de stejar, despre care poveștile locului spun că ar fi fost luate din bătrânul Pod al Mogoșoaiei, am auzit tot felul de voci, prelinse din cărți cu coperte uzate de timp și de mâinile nerăbdătoare ale cititorilor, și-am întrezărit culorile estompate ale unor veșminte din felurite colțuri ale lumii, purtate de călătorii străini care au zăbovit, mai mult sau mai puțin, prin părțile noastre. În amurg, când ziua se-ngână cu noaptea și lumile comunică firesc, am stat la taifas cu diaconul sirian Paul de Alep, cu Franco Sivori, secretarul italian al lui Petru Cercel, cu ofițerul Erasmus Heinrich Schneider von Weismantel, nedumerit de atitudinea nechibzuită (pentru el!) a românilor de a-și sacrifica până și ultimul animal din bătătură, pentru a face pomeni cât mai bogate celor adormiți. 

Nu e aici locul să vă povestesc despre toate întâlnirile mele de taină și îndrăgostirile adolescentine sau mature de personaje reale și imaginare, care s-au petrecut în căușul slab luminat al acestei săli de lectură. Să spun doar că, de când cu pandemia și toate fricile țesute meșteșugit în jurul gândurilor noastre, vocile personajelor parcă s-au atenuat. Cred că nici lor nu li s-a mai dat voie să coboare dintre filele volumelor și să răspândească virușii ideilor și visurilor pe care le întruchipează. Într-o zi însă, m-a întâmpinat chiar de la ușă Arseni-Ustin-Ambrozie-Laur, eroul cu nume multe (și identități pe potrivă) al lui Evgheni Vodolazkin. Și mi-a spus ceea ce aflase și el de la Înger, un lucru pe cât de simplu, pe atât de greu de pus în practică: "pe apă poate să meargă doar cel care nu se teme că se îneacă."

O poveste legată de-un parfum: cum l-ai descoperit, cum l-ai folosit, când.

Cred că orice femeie are, printre piesele vestimentare din garderobă, măcar o rochie neagră. Pentru eleganța ei fără vârstă, pentru situațiile sofisticate în care nu știi exact cum să te îmbraci, pentru contextele mai puțin vesele ale existenței. Sau pentru o primă întâlnire cu un necunoscut. Câteodată, cu un prilej academic (conferință, prelegere, participare într-o comisie de doctorat), în care n-ai idee cum se vor îmbrăca ceilalți și nu vrei să fii prinsă pe picior greșit, dar nici overdressed.

Între hainele mele, rochiile negre sunt mereu à l’honneur, așa încât, atunci când soțul meu mi-a dăruit, în urmă cu câțiva ani, un parfum de la Guerlain, intitulat La petite Robe noire, n-a fost nevoie să pun niciun fel de întrebare. Era felul lui de a-mi arăta, și la nivel olfactiv, că mă cunoaște. Parfumul m-a cucerit de la bun început, probabil și pentru că mi-a deschis în minte o mulțime de ferestruici către istorii deja îndrăgite. Am deslușit în el zâmbetul lui Audrey Hepburn, drapată ca o Venus modernă în rochia de satin negru din filmul Mic dejun la Tiffany, și mi-a răsunat în minte una dintre replicile atribuite lui Coco Chanel (creatoarea rochiei asemuite faimoasei mașini Ford, modelul T – Chanel’s Ford): "Când o să găsesc o culoare care o să fie mai închisă decât negrul, o s-o port. Până atunci, voi continua să port negru." 

Când folosesc acest parfum, indiferent de nuanțele în care sunt îmbrăcată și de forma veșmintelor alese, ceva mă face să cred că privirile celorlalți mă descoperă într-o elegantă rochie neagră, cu creștetul acoperit de o pălărie cu boruri largi și un șirag de perle încolăcit, precum brațele unui iubit, în jurul umerilor, coborând leneș până aproape de talie.

La Facultatea de Litere se aude tot mai des că s-ar pregăti niște dansuri macabre. Nu cumva ești si tu amestecată în treaba asta?

M-ai prins, nu numai că sunt amestecată, dar aș îndrăzni să spun că sunt unul dintre "coregrafii" care pun în scenă dansurile ce vor avea loc la Literele bucureștene, în primăvara anului viitor. De fapt, e vorba despre un congres internațional dedicat temei iconografice a Dansului macabru, apărută în arta occidentală în urma marilor epidemii de ciumă, care au devastat Europa la jumătatea veacului al XIV-lea. Pe când îmi făceam stagiile anuale pentru doctoratul în co-tutelă româno-franceză la Paris, i-am cunoscut pe întemeietorii unei asociații culturale – Danses macabres d’Europe – dedicate acestui subiect, soții Hélène și Bertrand Utzinger. Treptat, m-am apropiat de membrii asociației, am devenit eu însămi parte a ei și am început să particip la congresele organizate, din doi în doi ani, în câte una dintre țările europene care au participanți în asociație (Franța, Italia, Belgia, Germania, Elveția, Austria). În 2010, am avut onoarea de a pune la cale, împreună cu colega mea, Silvia Marin Barutcieff, una dintre edițiile congresului, la Sibiu, iar în 2021 ne revine bucuria de a invita cercetătorii la dans (cu imaginile și cu textele, firește), de data aceasta, la București.