Credeți în coincidențe? Sau, mai bine spus, sunteți de părere că acestea au vreo semnificație, vreun sens ascuns ce trebuie să ni se reveleze? Nu joc cărți, dar v-aș pune în față joker-ul. Ce oracol din Delphi, ce divinitate, ce destin?! De fapt, să fim serioși, trăim în haos. Singura putere ordonatoare sunt propriile noastre dorințe imediate sau...raționale! Eu le prefer pe ultimele, dar, na... fiecare cu propriile plăceri...Trebuie să recunosc însă că unele coincidențe sunt fermecătoare.

Merg deunăzi printr-o librărie, singura deschisă la etajul doi al unui mall, și găsesc un volum al lui Modiano. În general, îmi place scriitorul. E un sentiment de nesiguranță în textele lui ce mi se pare mult mai adecvat lumii în care trăim, mai actual, mai atractiv și mai încurajator decât ideea de predestinare. Cartea de față, Suspendarea pedepsei, e un volum mic cu traducere din limba franceză de Constantin Abăluță, apărut la editura ART.

Scris într-un stil simplu, fără efecte senzaționale, dar oscilând între afectivitate și ironie, este foarte plăcut la o lectură estivală. Ceea ce m-a entuziasmat însă e asemănarea cu locul în care mă aflu parțial izolată, mai mult din cauza vacanței, decât a pandemiei: "În grădina-n care scriu", după cum spuneam, școala e vizavi de un castel și, culmea, acesta a aparținut unei regine șchioape. Credeți că am spus toată povestea? Nici pe departe.

Firul romanului e simplu și cu o puternică amprentă de autoficțiune.

Doi băieți, frați, sunt lăsați de părinți în grija unor femei cu identitate obscură. Patoche, unul dintre ei, joacă rolul de narator și, ajuns la vârsta maturității, încearcă să reconstituie cu ajutorul amintirilor, memoriilor sfâșiate, incomplete, copilăria petrecută alături de adulți zăriți prin uși întredeschise. 

Descrierile au și unele elemente macabre (mai ales cea privind locuința băieților), dar integrate atât de firesc în realitate, încât par blânde, naturale:

"O casă cu un etaj, cu fațadă năpădită de iederă. (...) Ascuns sub clematite, în capătul primei terase a grădinii se găsea mormântul doctorului Guillotin. Trăise oare în casa aceasta? Aici să-și fi perfecționat mașinăria de retezat capete?"

Coincidențe dubioase au loc împrejur, iar oamenii observă frecvența lor și le leagă orbește, naiv, de anotimpuri, ca și când acestea ar fi niște semne. Ironia sau, poate, umorul macabru, cumva subtil și savuros, abundă în text:

"Băiatul farmacistului era unul dintre colegii mei de clasă și, într-o noapte, tatăl său s-a spânzurat cu o frânghie al cărei cap îl legase cumva de terasa galeriei. Se pare că oamenii se spânzură în timpul verii. În alte anotimpuri preferă să-și ia viața înecându-se în râuri. Chiar așa îi spusese primarul satului vânzătorului de ziare."

Patoche vorbește despre ceea ce i-au făcut alții și nu despre ceea ce a făcut el. Deși inițial băiatul e înscris la școala Jeanne d'Arc, directoarea îl elimină din motive misterioase. Incertitudinea planează și aici, iar el face speculații, în speranța găsirii unui adevăr absolut inexistent, a unei explicații complete:

"Nu cred să fi fost un elev mai slab decât alții", "Ce-ar fi putut să ne reproșeze? Mai întâi minciuna lui Annie" sau "directoarea s-a apropiat de mine (...) Nu mă-ndrăgea. Ce-i făcusem?"

Deși e înscris la altă școală, sentimentul de câine fără lesă, dezrădăcinat, e tot mai acut. Doar scrisul îl mai liniștește într-o oarecare măsură, încurajările învățătorului ("Nepotul dumneavoastră citește foarte bine poezii") fiind nemeritate, pentru că "Citeam de fiecare dată aceeași poezie, cea pe care eu și fratele meu o știam pe dinafară".

Senzația de abandon, nesiguranță, lipsă de sprijin devine din ce în ce mai înfricoșătoare, pentru că cei doi băieți sunt nevoiți să trăiască într-o lume căreia nu-i înțeleg decât superficial sensurile și singura scăpare e aceea de a adăuga semnificații proprii. Aceasta e însă o capcană ce le dă , în special lui Patoche, impresia alergării în cerc. Personajele par adulți responsabili, dar ascund un mister, ceva de neînțeles pentru copii, ca un complot la care nu sunt părtași, dar pe care îl bănuiesc.

Personajele din jurul lor sunt bine desenate, memorabile și ilustrative pentru această atmosferă abulică. Albă-ca-Zăpada fusese angajată să aibă grijă de ei, era o fată cu ochi verzi, palizi, tăcută și cu coc negru, ,,foarte sever". Micuța Hélène Toch avea vreo patruzeci de ani și era o fostă trapezistă, care, din cauza unui accident, renunțase la acrobații și acum șchiopăta, le dădea însă sfaturi bune despre cum să fii precaut. Annie, o tânără de douăzeci și șase de ani, și Frede (35 ani), una dintre prietenele ei, făceau parte din lumea circului. Băieții bănuiau că Frede, fosta animatoare, conducea chiar un circ în Paris ("Carroll's"), dar despre Annie nu știm decât că femeile o consideră nașa copiilor și "a plâns toată noaptea la Carroll". Frede sau Hélène putea fi proprietara casei, informațiile sunt însă dominate de ambiguitate:

"Presupun că femeile închiriaseră această casă. Doar dacă micuța Hélène n-o fi fost adevărata proprietară, căci negustorii din sat o cunoșteau bine. Ori poate că proprietăreasa să fi fost chiar Frede. Îmi aduc aminte că Frede era cea care primea multe scrisori, acolo, pe strada Doctor-Dordaine."

Personajele masculine sunt la fel de dubioase precum femeile care populează lumea lui Modiano, deși, la prima vedere, inofensive. Roger Vincent e grizonat și are o superbă mașină americană decapotabilă, cu care îi duce pe băieți la școală. Aceștia sunt fascinați de ea:

"Lunecam ca pe apă. N-auzeam niciun zgomot de motor. Era pentru prima dată când eu și fratele meu ne urcam într-o mașină decapotabilă. Și această mașină era atât de mare că oscila legănându-se pe toată lățimea străzii."

Jean D. era ceva mai tânăr, avea un ceas mare cu un cadran și  o droaie de butoane, "tunsoare perie cu fir lung" și îi plăcea să citească. Despre Andrée K. se spunea că e "soția unui vestit toubib".

În această lume cețoasă, chiar incertă, figura paternă este misterioasă, iar cea maternă cvasi-absentă. Despre mamă nu știm decât că "plecase să joace în turneu", iar cei doi băieți locuiau la prietenele ei. De tată, Patoche și fratele său încearcă neîncetat să se apropie, ascultându-i sfaturile, căutându-i prietenii, aflând informații despre trecutul acestuia. De obicei, acesta îi vizita în zilele de joi și îi invita la hanul "Robin Hood" (să fie sugestiv numele pentru trecutul acestuia?). Venind din Paris, fără a șofa, părintele e nevoit să apeleze la diverși prieteni să-l aducă în sat pentru a-și întâlni copiii. În timpul conversațiilor de la han, el aduce aminte de Eliot Salter și castelul său în ruină, aflat vizavi de școală:  

"Își dădea bine seama că pe mine și pe fratele meu lucrul acesta ne interesa. Așa că ne istorisea povestea lui Eliot Salter, marchiz de Caussade, care la douăzeci de ani, în timpul Primului Război Mondial, fusese un erou al aviației. Pe urmă se căsătorise cu o argentiniancă și devenise regele armaniacului."

Sfatul final e pentru băieți o modalitate de a păstra legătura cu tatăl lor peste timp și încep să-l asculte orbește:

"Copii, supravegheați cu atenție castelul, spunea tata. Marchizul se va întoarce mai repede decât ne-am putea aștepta... "

Mai mult, aceștia își imaginează întâlniri cu Eliot Salter, și chiar un dialog cu acesta , dar nu mai pot relua legătura cu părintele lor.

După douăzeci de ani, Patoche, singurul dintre frați rămas în viață, își caută trecutul. Încercă să refacă traiectoria tatălui său, evreu care, abia acum înțelegem, și-a pierdut urma în timpul ocupației germane din 1940-1944, din Franța. După ce află că a fost arestat de două ori și scos "de la zdup" cel puțin o dată de prietenul său Pagnon îi pierde urma: "toți acești ani nu vor fi fost pentru mine decât o lungă și zadarnică goană după un garaj pierdut".  

Nu toate întrebările rămân fără un răspuns însă. În ultima lor excursie la Paris, Annie îi dăruise lui Patoche, un port-țigaret și, peste ani de zile, stând la tejgheaua unei cafenele, alături de  fostul director al unei marochinării de pe Champs-Élysées, acesta îl recunoaște. Cu aproximativ cinsprezece ani în urmă, magazinul lor a fost jefuit, aproape toți hoții fuseseră prinși:

"Nu chiar toți. Unii dintre ei făcuseră lucruri mult mai grave decât spargerea aceea... ".

În fața acestei perpetue nesiguranțe, naratorul se refugiază în scris, are un caiet de la Annie pe care-l transformă în primul său roman. Aici el poate rezolva ghicitorile și clarifica misterele, fără vreo șansă reală de succes, ca și cum explorarea imaginației l-ar putea ajuta să deznoade toate ițele deșirate ale vieții sale. 

Suspendarea pedepsei este un roman actual, ce vorbește cu o forță care denotă maturitate și o prospețimea specifică unor copii, un epos despre încercările grele ale vieții, despre ce înseamnă cu adevărat solitudinea, pierderea treptată a părinților, a fraților și a prietenilor. Citindu-l, poți conștientiza cât de greu e să simți durerea despărțirii de ei, deși ai mereu în suflet speranța întâlnirii. Înveți să le prețuiești absența ca pe o prezență, să-i simți mergând în spatele tău, susținându-te din umbră, și îți dai seama că sensurile raționale nu contează, importantă fiind realitatea ta sufletească și conținutul tău creativ, din care ei nu vor dispărea niciodată.