Începusem să vă vorbesc, în intervenția anterioară, despre timp în general. Cum scriitorul apelează des la sinecdocă pentru a-și pune în circulație ideile, fie ele și precare, îmi veți permite să vă spun acum două cuvinte despre timpul liber și despre neajunsurile provocate de acesta pe scară largă, mai ales fiindcă, din câte se pare, ne vom mai găsi cu toții proiectați de hazard în situații similare.

Actuala pandemie provocată de coronavirusul proaspăt instalat în lumea postmodernă a declanșat o problemă pe care unii dintre noi o intuiseră, cu acuitatea sădită în psihicul eseiștilor de neomitologiile lui Roland Barthes, cu ani buni în urmă. Problema privește calamitatea timpului liber, altfel spus, efectul nociv pe care-l are asupra maselor acel interval dedicat relaxării fizice și psihice posterior unui efort de durată, rezultat al exercitării muncii profesionale. Pare dificil de înțeles modul în care timpul liber ajunge să obosească – și totuși, acest lucru se întâmplă frecvent.

Brusc, în condițiile de izolare și/sau de carantinare impuse de asaltul bolii COVID-19, cei mai mulți oameni s-au trezit în ipostaza unor ființe aparent fericite, cărora li se deschidea perspectiva unor săptămâni întregi de repaus. Economia capitalistă în care activaseră, cu mai mult sau mai puțin succes, toată viața însă nu prevăzuse o atare situație; prin urmare, aceasta nu-și echipase servii pentru gestionarea cu succes a unui interval temporal vidat de borne ale distracției comandate: concediu la mare, mici aventuri cu tentă erotică, petreceri cu muzică dată la maximum și cu băutură din belșug. Fiecărui corporatist i s-a ridicat, brusc, înaintea ochilor un zid gol intimidant.

Rezultatul? După o săptămână de somn și de binging pe Netflix, oamenii au început să se plictisească. Relaxarea este, în ochii multora, o simplă paranteză, care închide rutina activității profesionale, la rândul ei, nimbul care conferă sens unei existențe vidate de conținut și deci de sens profund. Odată proiectați în nirvana canapelei, indivizii obișnuiți s-au văzut confruntați cu neantul propriei existențe, o existență în care nu exista nici dialogul cu ființe reale, nici refugiul lecturii. Depresia care nu a încetat să se instaleze probează caracterul repetitiv al acestui scenariu.

În definitiv, nu trebuie să condamnăm pe nimeni pentru actuala stare de fapt. Capitalismul egoist și sălbatic, în care elementul de ordine era concurența acerbă și supraviețuirea celui mai puternic, nu putea crea decât ființe obsedate de acumulare materială, dar imune la autoreflecție. Numai indivizii opaci la empatie, la suferința celorlalți, la existența frumosului lipsit de miză puteau reuși pe plan pecuniar. Actuala pandemie este, printre altele, și o criză a inflației timpului liber. Rămâne de văzut câți dintre noi vor avea puterea să învețe ceva din aceasta și, mai ales, câți vor reuși să-și convertească vidul distracției comandate în fragmente de existență dotate cu sens.