Ei spun că am privit înapoi din curiozitate.
Dar poate am avut și alte motive.
Poate îmi părea rău după vasele mele de argint.
Sau din neatenție, când îmi încheiam sandala.
Ca să nu mai văd ceafa virtuoasă
a soțului meu, Lot.
Înțelegând brusc că nici de-aș cădea moartă
el nu s-ar opri din drum.
Sau din nesupunerea omului umilit.
Să văd dacă suntem urmăriți.
Înfricoșată de tăcerea lui Dumnezeu, sperând că s-a răzgândit.
Fiicele noastre dispăruseră după deal.
Îmi simțeam vârsta. Distanța.
Inutilitatea fugii. Lehamitea.
Mi-am pus desaga la pămînt și am întors capul.
Mi-era teamă să mai fac un singur pas.
Mi-au ieșit în cale șerpi,
păianjeni, șoareci de cîmp, pui de vultur.
Nu mai erau nici buni, nici amenințători – erau vietăți
panicate, care încercau să scape.
Am privit înapoi dezolată.
Am privit înapoi de rușine, că eram vii.
Voiam să plâng, să mă întorc acasă.
Sau poate vântoasa mi-a desfăcut părul
și mi-a ridicat veșmîntul.
Mi s-a parut că ei ne privesc de pe zidurile Sodomei
și râd de noi în hohote.
Am privit înapoi cu mânie.
Sau ca să mă bucur de soarta lor mizerabilă.
Am privit înapoi pentru toate motivele de mai sus.
Am privit înapoi din greșeală.
O piatră mi s-a răsucit sub talpă și m-am speriat.
Pămîntul s-a crăpat în drumul meu.
Pe marginea crăpăturii un șoricel pășea mărunt
și în aceeași clipă am întors amândoi capul.
Ba nu, am alergat mai departe,
m-am târât, am încercat să zbor
pînă când întunericul s-a prăbușit din ceruri
cu pietre și praf și păsări moarte.
Nu puteam să respir, mă învârteam bezmetică.
Dacă m-a văzut cineva o fi crezut că dansez.
Poate aveam ochii deschiși când am căzut.
Poate am căzut cu fața spre oraș.