Îmi iubesc profesia și niciodată nu mi se pare că fac suficient cât să zic că este ok, că azi am dat tot, că am făcut tot. 

Șocul pandemiei mi-a arătat încă o dată cât bine sau cât rău poate face omul de la catedră, cât de multe gânduri, planuri, perspective pornesc exclusiv de la el (indiferent de vârsta de formare, de la grădiniță până la doctorat), că, în fapt, impactul spiritual al profesorului este decisiv în viața fiecăruia dintre noi. 

N-aveți decât să spuneți că fac poezii, că nu e chiar așa etc. Nici nu trebuie să mă uit la bucuria cu care copilul meu mergea la grădiniță. Mă gândesc la mine și mă cutremur la cum aș fi fost acum dacă. 

Dacă în fiecare etapă a formării mele nu aș fi întâlnit oameni la catedră care m-au ajutat să cresc, să nu mă pierd prea tare, mi-au deschis ochii într-o direcție sau alta. Profesorilor pe care i-am întâlnit le datorez faptul că sunt în stare azi să mă echilibrez singură, să fiu onestă în primul rând cu mine însămi, încă o dată, să nu mă pierd. Și nu, nu am urmat acele școli înalte, excepționale, extraordinare. Am urmat școli normale, cu profesori în care simțeam pulsând omenescul, uneori prea omenescul. 

Și da, am întâlnit și un prof de mate care nu știa când să se oprească, o profă de franceză să-i zicem rătăcită. Am văzut și isterizări ale profilor în fața propriei neputințe, îmi dau seama azi. Mi-i amintesc și pe ei și îmi dau seama că m-am format și în ciuda lor. 

Dar de la grădiniță și până am ajuns eu însămi la catedră am văzut foarte multă pasiune, foarte multă renunțare la sine. Dar ce mai este sinele în afară de perpetuă învățare și transformare?. Iar pasiunea aceasta, renunțarea aceasta au rezistat cumva instinctiv, ca și cum n-ai ști să faci altceva când zi de zi, aproape oriunde te-ai uita, vezi înălțându-se din propriile eșcuri ura cea de toate zilele.

De la bordel la cârciumă

Îmi amintesc jena cumplită cu care am intrat la clasă de atâtea ori după vreo năstrușnicie a ceea ce în România se numește "politician". Unul i-a zis, de exemplu, unei profesoare "Doamnă, dumneavoastră sunteți plătită la oră!" sau alteia, cu ignoranța unei mături: "Doamnă, dumneavoastră aveți 18 ore pe săptămână. Eu lucrez 18 ore pe zi!". Nu ne mai mirăm că același politician e convins că despre păpădie sau Herodot poți învăța și pe wikipedia. Un alt politician, de data aceasta de pe meleaguri oltenești, a mers într-un colegiu cândva de elită în România și care a și produs destine dintre cele mai relevante, a spus că el a fost elev mediocru și uite ce-a ajuns: dom’ primar. Arestat mai târziu pentru fapte de corupție, dar astea-s detalii. 

De când cu pandemia, văzând lipsa de civism, de educație a multora dintre noi, mi-am zis că acum e momentul să înțelegem că totuși educația ne-ar scuti de multe probleme de sănătate. Acum toată lumea poate să vadă limpede ce tari de cap sunt mulți, câți bani în comunicare trebuie bagați, iar mulți să nu priceapă, alții să creadă că profesorul are ceva cu ei, că știe el că e o conspirație a profesorilor contra copilului său, că profesorul e prost etc. și să te miri exasperat ce e așa de greu să priceapă cineva că trebuie să stea la o oarecare distanță, să își acopere și gura și nasul, să se spele pe mâini. Ce mare filozofie? Ce e așa de greu? (sună cunoscut, nu?). Dar, chiar așa, de ce-ai investi în educație, când ai poliție și spitale, când e mai ieftin să repari decât să construiești, când pare că numai cei mai nevolnici se resemnează cu un post în învățământ?

Acum e momentul mi-am zis și iar am greșit

De fapt, am început vara sub înaltele considerațiuni stereotipe ale unui tânăr absolvent de liceu și o încheiem sub o ploaie de minciuni și jigniri ale politicienilor care rămân totuși originali, confundând școala cu o cârciumă (nu, nu este niciun abuz de interpretare aici), care mint și care fac ce știu ei mai bine: taie ore de la educație.