Dostoievski îl proiectase pe Mîșkin ca pe un Stavroghin & Raskolnikov, arogant, terifiant, ca mai apoi, după o iarnă intensă de scris și rescris radical planurile, să se apropie de ce îl bântuia de mult, de omul "integral minunat". Frumusețea care e posibilă prin prezența crăpăturilor, a fragilității, a slăbiciunilor.

Cu genealogia sa christică și don quijotescă (minus umorul acestuia, după cum îl descrie însuși Dostoievski), personajul e printre foarte puținele pozitive care conving și persistă. "O inimă slabă și, totodată, o mare forță a Binelui". Nu degeaba Bahtin îl considera pe Dostoievski scriitorul cu adevărat dialogic (Tolstoi e monologicul). I–a ieșit și acest "dialog", printr–un singular personaj. "Idiotul", cel care nu răspunde comme il faut așteptărilor, solicitărilor societale.

Oblomov e imaginea omului pe care îl încearcă aparent frica, adică "scoaterea din starea de liniște". Frica de exterior, de apropiere, de frig. Omul utopiei somnului. Utopia somnului, ca formă a Neutrului, atât de frumos definită de Barthes, și care i se potrivește ca o mănușă croșetată în multe detalii ale lui Oblomov: ca formă de a fi în doi, ca act de iubire absolută, "fantasmă de aur", care abolește frica de a fi văzut în timp ce doarme, atins.

Somnul lui Oblomov, retragerea lui, ca forme ale actului încrederii absolute, actul bunăvoinței prin care îi oferi Celuilalt un moment din intimitatea ta. Lui Oblomov nu îi este teamă să își arate, repetitiv, cu pathos, această frică de exterior, din dorința de a–și vindeca singurătatea, tuturor celor care–i trec pragul, animați de intenții bune sau rele, deopotrivă. E forma lui de rugăciune. Frica, încheie Barthes excursul său voit fragmentat prin categoriile bune ale Neutrului, este combătută cu rugăciunea, cu transformarea demonilor în "zeișori". "Care frig?", întrebarea lui Alexeev, ca și tot efortul celorlalte personaje din jurul patului singurătății sale, al loialului Zahar, al prietenului Andrei, îl ajută cu încă un pas mic pe Oblomov să intre în această formă de comunicare, să zdruncine frica.

La litera K din pseudo–dicționarul lui Flaubert se află un singur cuvânt: keepsake (albumul împodobit cu gravuri, în care se scriau versuri, obiect la modă în Franța romantismului). Flaubert îl definește sec și precis, subliniindu–i valoarea de obiect al nimicului vulgar și al ipocriziei societale: "trebuie lăsat la vedere pe o masă din salon."

Ezitarea lui Mîșkin, teama lui Oblomov sunt însă simple forme de nimic, nu au nimic din show off–ul ipocriziei. Sunt scânteieri ale bunăvoinței, ale liniștii și delicateții. Vor să transmită celor care îi văd, chiar și indirect, intermitent, ceea ce scria Borges în epigraful primului său volum de poezii:

"Nimicurile noastre diferă foarte puțin; este o circumstanță trivială și întâmplătoare aceea ca tu să fii cititorul acestor exerciții, iar eu autorul lor".

Poate că nu e cu totul greșit să ne gândim și la aceste forme de scânteieri ale delicateții umane, mai ales acum. Să încercăm să completăm în keepsake–ul colectiv, în sensul lui originar, pe care frica de acest necunoscut ne tot îndeamnă să–l umplem, online sau nu, cu nimicuri care nu obosesc.