Sunt vieți care se scurg cu rapiditate, exact ca într-un film, fără ca personajele să apuce să trăiască dincolo de peliculă, și sunt vieți gâtuite de nisipul arămiu al unei clepsidre translucide, dincolo de care rămâne doar surâsul amar al timpului.

Literatura, ca poveste-metaforă a unor destine tranzitorii, înlocuiește celebrul drum din cărămizi galbene ce duce spre orașul minunilor, peste care Oz a întins mantia aparențelor, cu intenția de a devoala realitatea, dincolo de care se află esența. Apărut în anul 2021 la Litera, romanul Ligiei Pârvulescu, Translucid, propune o experiență narativă epifanică. Romanul transgresează lumea ca distopie în căutarea experienței revelatoare a spiritului identitar. 

În ciuda fragmentarismului inițial, povestea este una extrem de bine închegată, iar pârghiile compoziționale pe care autoarea le folosește dovedesc o subtilitate artistică uimitoare. Planurile narative concentrează poveștile de viață ale Flaminiei, ale Magdei și ale Rosei, trei femei care, deși au cunoscut la un moment dat aceeași lume, se află în etape diferite de evoluție spirituală. În manieră contrapunctică, eroii masculini, Matei și Tercălău, reprezintă alte planuri ale existenței, marcate fie de violență, ca manifestare esențializată a instinctului, fie de mizerie materială - stigmat al păstrării unei conștiințe într-un univers care se destramă treptat și din a cărui frângere ies la lumină irizările adevăratului drum.

Supratema romanului este creația, sub formele ei multiple, unele mai apropiate de experiențele mundane, profane și de-a dreptul șocante, cum ar fi inițierea erotică ori crima, ca formă de manifestare a artisticului, în timp ce dimensiunea estetică va fi asociată cu tot ceea ce ține de spiritualitate: poezie, emoție genuină și adevăr. Prinse în plasa unei realități mobile, Flam și Magda reușesc să iasă din spațiul distopic al Bucureștiului (devenit între timp Tristești) și să se regăsească într-o geografie neutră, profund spiritualizată, asociată cu Mexicul doar ca act de conservare a unei punți cu conștiința terestră.

Organizat în două părți, romanul surprinde prin tonalitățile diferite ale narației, aflate într-un crescendo stilistic, menit să asigure o pluralitate de vibrații. Aflată într-o dimensiune profund opacizantă, viața, așa cum o știm, s-a transformat total, iar noua ordine este una care anulează valoarea intelectualității, devenită un pericol ce trebuie anihilat. Poliția psihiatrică este departamentul din cadrul Poliției care se asigură de îndepărtarea din planul apropiat al societății al celor care nu puteau realiza tranziția spre noua referențialitate. Într-o viziune parțial distopică, romanul cuprinde întreaga lume, în care  granițele geografice sunt anulate, piramida valorilor sociale e modificată, iar cea morală se impregnează de fatalism schimbând aura personală a fiecăruia. Vocea lui Tercălău este menită să surprindă tocmai acele schimbări ale normalității, care duc, de fapt, la o ștergere a existenței de proporții universale. Chiar și în lumea condusă de NMS, există căi de scăpare, de sustragere din fața pericolului ștergerii identității.

În acest univers bulversat, pentru Magda, poezia rămâne adevărata viață, iar experiența erotică cu Sartald corespunde unei iluminări spirituale. 

Din întunericul care domnește peste intelectualitate, se desprind două elemente care conduc personajele înspre calea împlinirii prin spirit. Primul este Călin, un copil căzut victimă setei de a ucide, sub imperiul căreia se desfășoară viața unuia dintre personajele principale (Matei). Decapitarea lui, prezentată detaliat, nu mai îngrozește cititorul în momentul în care descoperim dubla natură a acestui act. Călin devine o prezență-simbol, alternând între două stări ale conștiinței, între două niveluri ale cunoașterii. El poartă personajele înspre experiența epifanică, adică înspre Adevăr.

Cel de-al doilea element este muzica Elizei, care însoțește toate momentele importante ale narațiunii, în timp ce versurile-refren marchează pauzele anterioare trecerii înspre alt plan compozițional: 

"Poți locui într-o poveste construiești orice / un trup care își netezește frisoanele cu mâna altcuiva / un întreg / rupt în trei / totul se leagă."

Regretele personale pe care eroii le trăiesc (ex. avortul, paternitatea refuzată etc.) sunt surprinse drept refulări ale subconștientului, în timp ce căutarea lor în lumea ce și-a pierdut umanitatea corespunde unei hibridizări necunoscute. Biometalicii apar în ipostaza Supraomului, având acces la o conștiință superioară, în timp ce sângele, marcă a biologicului, a fost înlocuit de un lichid argintiu.

În plan compozițional, există două momente cu valoare de punct culminant, ambele rezonând cu fragmentaritatea viziunii nihiliste a noii ordini, anulată în final de accesul la adevăratul destin al sufletelor, care se trezesc în dimensiunea spirituală a non-existenței materiei, așa cum fusese înțeleasă până atunci. Unul dintre aceste momente este fuzionarea dintre conștiința lui Flam și cea a lui Matei, iar celălalt aduce revelația suprastructurii care permite fiecărui suflet să evolueze și să se regăsească cu cei asemeni lui.

Partea a doua a romanului își află rădăcina în actul final al distrugerii Pământului, care "privit din spațiu, se decojise tăcut, într-un spectacol de lumină intensă. Nu s-ar fi putut bănui că acea frumusețe avusese la bază distrugerea." (p. 350) Dezintegrarea transferă acțiunea din planul materialității în cel al conștiinței, căci, din acest moment, toate personajele își pierd atributele fizice în favoarea unei alte forme, unei alte stări, identificată prin dimensiunea cromatică. Excepție fac Rosa și Pedro, care își păstrează înfățișarea uman materială. În lumea spiritului, Flam descoperă adevărul despre natura ei: fusese o Creatoare de Lumi, o Creatoare pe Pământ. Noua ei identitate , TRIA,  trimitere clară la ideea trinității germinative, este de fapt una regăsită, ca urmare a lecțiilor pe care le învățase de-a lungul vremii, după ce făcuse greșeala de a se fi creat pe sine. Semnele care îi apăruseră în timpul vieții pe Pământ, precum tabloul lui Rivera, ținuseră vii amintirile ancestrale, îndreptând-o pe calea nemijlocită a Luminii.

Tria își mărturisește preferința pentru formele feminine, subordonând Creația principiului androgin: "Creatorii nu pot fi decât creatoare. Tot ce există ca formă materială în Universul nostru funcționează pe baza principiului creator feminin. La origine nu există separare. Creatorul acestui Univers e androgin. Pentru a putea crea, a desprins o parte din el – pe cea feminină..." (p. 481)

Finalul păstrează tensiunea romanescă, plasând alegerea viitoarei existențe sub semnul necunoscutului, în timp ce vibrațiile fiecărei posibile vieți se armonizează sugerând ritmul universal, specific oricărui univers care ia ființă.

Romanul impresionează clar prin sensibilitatea construcției și prin profunzimea discursului, devenind o parabolă despre creație și creator, despre simbioza dintre feminin și masculin și, mai cu seamă, despre potențialitate și realitate, semn că, și într-o lume distopică, lumina vine tot de la Răsărit.