Dracula s-a multiplicat în milioane și miliarde de exemplare. În noi toți. Pentru că avem nevoie să ne fie frică non-stop. 

Probabil că frica face parte din noi. Suntem ființe fragile într-o lume plină de riscuri. Totul, de jur împrejurul nostru, de când ne naștem și până murim, constituie o amenințare potențială: fragilitatea organismului, microorganisme letale, catastrofele naturale, neajunsurile noastre fizice, egoismul celor din jurul nostru. Frica de tot și de toate (chiar și neconștientizată, ca prezență latentă în subconștientul nostru) face parte din noi pentru că o învățăm intuitiv, fără să ne-o predea nimeni în mod explicit, de la cele mai fragede vârste. Și, așa, ajungem să devenim dependenți de ea, simțim nevoia permanentă de a ne teme de ceva (posibil ca astfel să ne hrănim și nevoia de adrenalină sau să ne stimulăm menținerea trează a instinctelor de apărare) iar atunci când realitatea pare stabilă, când nu se întrevede la orizont nicio amenințare explicită sau implicită, ne creăm povești care să ne țină spaimele vii. Monștrii de toate felurile ne-au bântuit imaginarul. Zeii răzbunători, dragonii care scuipă foc, duhurile mânioase, păsările tembelizate (da, la Păsările lui Hitchcock fac referire aici), extratereștrii cotropitori, virusurile ucigașe, cutremurele devastatoare etc. etc. Și, nu în ultimul rând, o sursă majoră de frică a fost, este și va rămâne aproapele nostru, probabil motivată și ea de secolele de războaie și sclavie sau de  faulturile pe care fiecare și le ia, din când în când, de la unul sau de la altul. Și, pentru că aproapele, pentru a fi înspăimântător cu adevărat, trebuie să fie și un pic altfel, l-am inventat pe Dracula, omul cu colți, care ne ucide în timp ce dormim.

Tone de povești scrise sau filmate l-au făcut faimos pe infamul conte transilvan care, de-a lungul timpului, s-a multiplicat în armate multe și mari de ființe asemenea lui. Dar, nici asta nu era suficient. Spectrul unor roiuri de vampiri ce ne bântuie s-a dovedit prea liniștitor în raport cu nevoia noastră de a ne înspăimânta. Și, atunci, am extins, în mod democratic, potențialul monstruos la anvergura numerică maximă în contextul lumii noastre în care extratereștrii nu s-au arătat: l-am extins la toată rasa umană. Și, așa, am inventat zombii. Căci un zombi poate fi oricare dintre noi. E nevoie doar să ne zgârie un pic aproapele infectat. Și, am observat din filme că aceasta este principala preocupare a celor deja zombificați: să-i muște pe ceilalți pentru a-i transforma și pe ei în monștri. Și, inevitabil, contemplând hoardele de care ne bântuie de pe toate ecranele, la un moment dat, în chipurile desfigurate ale acestor foști umani am recunoscut latura întunecată a fiecăruia dintre noi:  cum putem fi, dacă, în frecușurile vieții de zi cu zi, lăsăm binele din noi sa treacă în adormire. Cum putem fi dacă s-ar extrage din om componenta sa luminoasă: zombi potențiali care așteaptă doar momentul potrivit pentru a ieși la suprafață. Și, în acest fel, am adus frica la maximum: nu l-am dat uitării pe Dracula, ci l-am asimilat ca virtualitate în fiecare din noi. 

Ce ar fi de făcut mai departe ? Să spunem o rugăciune și să o luăm în serios. Mai ales atunci când traversăm timpuri ciudate.