În ultima vreme au apărut și la noi audiobookurile, iar cererea este în creștere. Există platforme specializate, forma cărții s-a diversificat. De la pdf-urile care circulau mai mult între noi, s-a ajuns repede la e-pub-uri, iar mai nou la audiobookuri și la video bookuri. Platforme specializate pun la dispoziție mii de cărți, pentru un abonament mic. În general, cu 10 euro poți să te abonezi o lună și să descarci tot ceea ce-ți trece prin minte. Ai vizitat vreodată un asfel de site? Recent, VOXA reunește cărți, mai ales ceea ce-a apărut la Humanitas și Litera, cum ar fi “Povestirile" lui Ilf și Petrov în lectura lui Rebengiuc sau povestirile lui E. A Poe in lectura lui Mihai Călin. Există lecturi de autori. Eu însămi am citit și înregistrat romanul "Paturi oculte", care s-a aflat câteva luni în topul vânzărilor pe "citeste.ro", o altă platformă.

Văd în aceasta o schimbare importantă și de aceea m-am gândit să abordăm această temă, pornind de la următoarele întrebări: Asculți audiobookuri? Te uiți la video-bookuri? Citești cărți în format electronic? Pe tabletă? Telefon? Citești literatură pe net? etc. Ce părere ai despre lectura ascultată? Dar despre lecturile publice? Ai participat vreodată la lecturi de autor, la lecturi-maraton? Ce experiențe ai ca cititor în public ori ca ascultător de text literar? Te uiți la/asculți video-lecturile de pe net? Sunt sute de zoomuri (întâlniri, discuții, lecturi), Gaudeamus online. Cum te raportezi la tipurile de conținut? Ce asculți cu mai multă ușurință/plăcere? Lectura? Discuția? Conferința?

Doina Ruști

COSMIN LEUCUȚA

Lumea înaintează, lecturarea unui text nu mai e de multă vreme singura modalitate de a experimenta literatura. Țin minte cum m-am scărpinat în cap acum vreo 13 ani, când am auzit prima dată de un book trailer. Cum vine aia? Pentru mine a citi o carte e încă ceva intim, o chestie pe care o fac doar în anumite locuri și în anumite momente. Unii, inclusiv soția mea, pot asculta audiobook-uri în timp ce conduc, sau se plimbă pe stradă sau cu autobusul. N-am ajuns încă acolo. Citesc în metrou, sau pe tren, dar trebuie să țin cartea sau Kindle-ul în mână, nu merge altfel. E ceva legat de progresia cuvintelor în mintea mea, de ritmul pe care îl stabilesc eu, nu persoana care recită în căști. Am participat la lecturi de autor, în cadrul unor festivaluri literare, mi-a plăcut, sper să mai fac. Mă uit la clipuri cu autori care citesc din cărțile lor sau dau interviuri, sau discută între ei pe diferite teme, ascult podcast-uri, n-am grețuri pe partea asta, e noua chestie, din multiple motive: e facil, accesibil și ubicuu. Totuși, cum ziceam, prefer să ascult discuțiile libere mai degrabă decât un text. Textele vreau să le absorb și să le diger în ritmul meu, nu pot altfel.

ANDRA ROTARU

Au existat pași intermediari până am ajuns la audiobooks: îmi plăceau vocile unor actori, iar atunci îi căutam pe YouTube – unii cântau, alții recitau poeme. Unul dintre preferații mei e Cillian Murphy care are câteva videouri în care citește din W.B. Yeats sau Ted Hughes. Până la audiobooks îmi aduc aminte (și) de perioadele în care eram prinsă în trafic, iar pentru a face drumul mai plăcut ajunsesem să-mi iau o sacoșă plină cu CD-uri, în funcție de timpul pe care urma să-l petrec sau pierd în mașină. Însă la audiobooks am ajuns mai greu, poate și pentru că prefer să citesc cărțile în format fizic, PDF sau e-book. Iar în copilărie doar de câteva ori am ascultat basme la pick-upuri, nu știu de ce nu m-a atras îndeletnicirea asta. Sau poate că îmi dau seama că (astăzi, pentru mine) există și o doză de potențială dependență de audiobooks, astfel încât îmi dozez momentan avântul. Însă, cu siguranță, video-books sunt pe lista mea pentru Moș Crăciun. Și ce o fi, o fi, ne vedem de partea cealaltă a tehnologiei.

MĂDĂLINA MARINACHE

Până acum câteva săptămâni, am trăit cu convingerea că audiobook-urile nu sunt pentru mine. Desigur, citesc despre fenomen și ascult cu plăcere orice discuție abstractizantă pe tema mutațiilor practicilor de lectură, iar, ca orice pasionat, mă fac vinovată de întreruperea imediată a oricărei activități atunci când se ivește ocazia de a asculta lecturi publice de poezie. Dar niciodată nu am ascultat ficțiune, poate și din simplul fapt că nu am știut unde să integrez această practică, printre cititul în format "tradițional" de acasă și playlist-urile pregătite pentru diverse deplasări. Până acum câteva săptămâni, când m-am convertit numai parțial, descoperind un fel de surogat al audiobook-ului: podcastul de ficțiune.

Formulă ultracontemporană de satisfacere a unei nevoi umane de evaziune și totodată o formă prin excelență hibridă și experimentală, conceptul de podcast de ficțiune este transparent prin însăși denumirea lui, reușind să inoveze prin construirea unui nou mediu destinat consumului cultural, pe baza unui alt mediu preexistent, cu un caracter deja sincretic și versatil. Și, spre deosebire de audiobook-uri, podcasturile de ficțiune sunt mult mai însuflețite (presupunând, dincolo de un scenarist/ creator, o întreagă echipă de profesioniști, de la artiști de voiceover până la ingineri de sunet) și nu se livrează respectivului consumator în variantă finalizată și integrală, ci serializată, obligându-l astfel să se reimerseze periodic (săptămânal, bilunar etc., timp de aproximativ 30 de minute) în narațiunea propusă.

Momentul zero al coagulării fenomenului pare să fi fost marcat, printr-un consens general, în anul 2012, odată cu apariția podcastului Welcome to Night Vale care, printre altele, captivează prin natura lui metaficțională, satirică și voit anacronică, prezentând o emisiune radio transmisă dintr-un oraș "în care orice teorie a conspirației este adevărată". În spațiul românesc, în schimb, această nouă dimensiune a lecturii, care stimulează mai multe simțuri decât cel exclusiv vizual, se regăsește într-un stadiu incipient. Apărut în plină pandemie, în iunie 2020, primul nostru podcast de ficțiune – Murdar – respectă convenția jurnalului ("un fel de jurnal audio de homeless"), ținut de Șarpe, un DJ ratat din București. Pretextul "manuscrisului găsit" coborât, la propriu, în stradă și metamorfozat în reportofonul pe care personajul principal își înregistrează confesiunile – un subterfugiu narativ care justifică și favorizează alegerea unui mediu care funcționează pe baza unor mecanisme audio-only.