Invenția tiparului a reprezentat, după cum bine se știe, o adevărată revoluție culturală, generând, cu timpul, o producere și reproducere de texte uluitoare în comparație cu tot ceea ce existase în prealabil. De asemenea, datorită creșterii nivelului de educație al unor părți semnificative din populație, iar apoi, sub impulsul ideologiei Epocii Luminilor, al democratizării din ce în ce mai accentuate a accesului la resurse, s-a produs o valorificare și o extindere inimaginabile cu câteva secole în urmă a textelor în general și a textelor literare în special.

O astfel de revoluție a produs și inventarea computerului, a internetului și a tuturor suporturilor electronice de stocare și accesare a textelor. De la dischete, CD-uri și DVD-uri la e-books și e-readers, la arhive digitale, resurse online și cloud, tehnologia a evoluat rapid, oferind din ce în ce mai mult spațiu de stocare, mai multă informație de accesat și gadget-uri mai performante și mai atractive. S-a scutit astfel o cantitate uriașă de timp și de energie și s-a câștigat enorm la nivelul procesării datelor și al posibilităților de a consulta cât mai rapid o cantitate de resurse fabuloasă, pentru care nici măcar vizita la mai multe mari biblioteci ale lumii poate nu reușea să o egaleze în urmă cu doar 50-60 de ani.

Astfel, inevitabil, și obiceiurile de lectură s-au schimbat, forțate de împrejurări, dacă nu dorite din toată inima. Recunosc faptul că, deși scriu de mic ajutat de diverse instrumente – mașină de scris, apoi computer și acum laptop – de citit prefer totuși cartea în format fizic din multe motive enunțate de-a lungul vremii de mulți cititori "tradiționaliști": îmi place textura paginii, îmi place mirosul de carte veche, îmi place cum se aud paginile răsfoite rapid și "mobilitatea" obiectului carte. Ceea ce nu înseamnă că nu citesc în toate formatele, așa cum cred că deja procedează o majoritate semnificativă – pdf-uri și alte tipuri de documente, texte online, reviste electronice etc. Dar o fac mai degrabă de nevoie, pentru că nu am de ales și pentru că, uneori, e mai simplu. Altfel, încă prefer cartea fizică, îmi cumpăr în continuare cărți, am o cameră transformată în bibliotecă și alte biblioteci plasate în celelalte camere, pentru că nu aș putea trăi dacă n-aș fi înconjurat de cărți. Chiar și simpla lor prezență este reconfortantă și îmi dă o liniște și o senzație pe care nimic altceva n-ar putea-o înlocui. Am schimbat câteva case, dar niciodată vechea bibliotecă, doar i-am adăugat "surori" noi.

Pentru că nu șofez și în general timpul meu se desfășoară între facultate, casă și cafenele, unde, peste tot, interacționez cu oameni, citesc sau scriu, nu am simțit nevoia să cumpăr până acum audiobook-uri. Dar le consider o formă interesantă nu doar de a avea acces la un text în momentele în care nu poți citi cu adevărat, ci pentru că adaugă textului o voce care nu e a ta. Și cu atât mai mult cu cât textul este citit de autorul său sau de un actor celebru, i se adaugă o dimensiune care lipsește cărții și care poate avea două consecințe opuse: ajută textul, particularizându-l, dar îți și impune o anumită "lecțiune" a textului, nu cred că vei mai putea reciti acel text fără să "auzi" vocea scriitorului sau a actorului respectiv. Cred că aici funcționează mai bine cu texte clasice, deja cunoscute, care sunt oarecum neutralizate de tradiție și de relectură, dar poți avea surpriza ca în mintea ta acea voce, tonalitatea sa, ritmul lecturii, inflexiunile sale, să nu se potrivească deloc cu viziunea ta despre acel text, ca în cazul recitării poemelor masacrate de multe ori de actori importanți. Nu poți să fii sigur niciodată, dar e o experiență inedită și care îți poate oferi satisfacții. Îmi amintesc cum, participând la un festival de poezie "Anonimul", în Deltă, am avut ocazia să ne auzim poemele citite de Florian Pittiș. Și cred că pentru mai mulți dintre noi, nu doar pentru mine, a fost o revelație, pentru că modul în care știa Pittiș să scoată nuclee de expresivitate chiar și dintr-un text care putea părea banal nu e la îndemâna multor actori. Iar să-ți auzi textele citite cu vocea pe care o știai din copilărie, de la "Teleenciclopedia", a fost o experiență foarte greu de înțeles din exterior.

Vocea autorului însă e mereu interesantă, chiar cu lipsurile sale, dar cu atât mai mult cu expresivitatea sa aparte. De aceea îmi place să particip, când am ocazia, la lecturi publice, să văd autorii citind din propria operă. Când ajung la cursul despre poezia de avangardă, mereu le recomand studenților să vadă modul în care Gherasim Luca își citește poemul Passionnément. Poeziile lui Nichita Stănescu sună cu totul diferit în lectura autorului decât în orice altă lectură. Și exemplele pot continua.

Unii autori – poeții mai ales – sunt adevărați performeri și merită și văzuți, nu doar auziți... alte texte însă trebuie și merită citite în intimitate, cu propria voce.