Povestirile (12 în total) ale Marianei Enriquez, reunite în volumul Ce-am pierdut în foc, aduc în fața cititorilor unele dintre cele mai sensibile și mai tabuizate subiecte ale societății de ieri și de azi (chiar și de mâine) ce gravitează în jurul lumii marginale, dar și al misticismelor acestui univers. Avem de-a face, deci, cu texte marcate de un profund realism magic. De aici și conceptele care pot defini la o scară generală volumul de povestiri: marginalitate, misticitate, patologie, sărăcie, droguri, abuzuri, violență, disfuncționalități psihice etc. Narate fie la persoana întâi, fie la persoana a treia, textele surprind o conștiință artistică interesată de a înregistra și de a supune analizei cele mai tenebroase părți ale societății, redate nu oricum, ci prin ochii și prin vocea femininului. Un univers în care atenția este îndreptată, așadar, asupra destinului femeilor. Nu întâmplător, "universul Marianei Enriquez este populat de femei, dar nu e unul blând".

Copilul jegos. Povestirea care deschide volumul aduce în prim-plan cartierul marginal Constitución – marcat de fugă, de părăsire, de oameni ai străzii care sunt lăsați în voia sorții, de traficanți de droguri etc. Ca locatar al acestui cartier argentinian, personajul-narator identifică o serie de "șmecherii" ce facilitează mișcarea/deplasarea liberă: "Ideea e să nu-ți fie teamă, să-ți faci câțiva prieteni-cheie, să-i saluți pe vecini, chiar dacă sunt niște delicvenți – ba cu atât mai mult cu cât sunt delicvenți –, să mergi cu capul sus, cu ochii sârmă la tot ce mișcă". E un fenomen des prezentat în literatura despre marginali (în acest caz, despre mahala), anume închiderea mahalalei în sine însăși. Altfel spus, se conturează o societate cu propriile reguli și propriile mecanisme de funcționare, devenind, pe această cale, o enclavă, un stat în stat, care va aduna minorități etnice și marginali. O formă de autoapărare?

Elementul forte al acestei povestiri îl constituie reprezentarea copiilor străzi: părinții lor se mută din cartier în cartier (făcându-și culcuș în stațiile din metrou) ceea ce sporește posibilitatea ca aceștia să se alăture vreunei bande de hoți sau să transporte droguri. Sau, pur și simplu, dispar și/sau mor. Nici moartea unui copil nu "destabilizează" legile străzii – aici totul are o altă etică: "nimeni nu avea să vorbească, nu avea să spună adevărul, cel puțin nu în primele zile. Mai întâi, tăcere, în eventualitatea în care cei implicați în crimă meritau să aibă parte de loialitate". Așa a fost (și) cazul copilului jegos, Ignacio Nachito, găsit mort, decapitat, cu capul așezat lângă restul corpului. Aici, autoarea excelează în imagini profund naturaliste.

Hosteria. Mariana Enriquez propune o altă temă din sfera marginalității, anume lesbianismul, însă unul moderat/rezervat. Pe scurt, din dorința de a-și răzbuna tatăl, dat afară de Elena, patroana de la Hostería, Rocío, alături de Florencia, merge în hotel cu planul de a sparge saltelele din camere și de a pune câte un cârnat în fiecare. Scopul? După un anumit timp, mirosul de carne stricată avea să devină insuportabil, ceea ce ar fi respins clienții și ar fi adus pierderi financiare patroanei.

În aventura lor, însă, Florencia își dezvăluie sau, mai bine zis, își descoperă înclinațiile sexuale: "Sunt super agitată, i-a șoptit Rocío la ureche și a apucat mâna Florenciei, cea în care nu ținea lanterna, și i-a dus-o la piept. Uite cum îmi bate inima. Florencia a lăsat-o pe Rocío să-i apese palma pe moliciunea aceea și a cuprins-o o senzație neobișnuită, i-a venit să facă pipi, a simțit furnicături mai jos de buric". Finalul, ca în celelalte povestiri, e unul neașteptat, unul surprinzător.

Anii toxici. Prezentarea a șase ani (1989-1995) din viața unor adolescente răzvrătite, cu precădere Paula, Andreea și naratoarea-personaj. În contrapunct, e plasată generația matură (părinții), preocupată de faptul că nu aveau bani, că nu reușeau să plătească chiria, că inflația le "mâncase" din salariu etc. În ciuda acestor precarități, generația tânără nu evită consumul de diverse tipuri de droguri: cocaină, LSD.

Interesant, în această povestire, e conflictul dintre clasele sociale așa cum autoarea îl proiectează prin destinele unor tineri. De pildă, cazul Ximena – o fată din Patagonia, ai cărei părinți dețineau afaceri cu petrol. Merită reținută secvența în care tinerele protagoniste descoperă casa "bogătașei":

"Când ne-a invitat la ea acasă, am rămas mască, nu ne mai săturam să căscăm gura la tot, ne izbeam unele de altele prin colțuri, voiam să facem poze".

Prima reacție? Detestare directă față de Ximena ("Am detestat-o instant pe Ximena."). Remarc, însă, în această afirmație, nu atât o ură asupra persoanei (în acest caz, asupra Ximenei), cât, mai ales, asupra clasei sociale a celor cu bani. Un episod nefericit cu consum de "pastile albastre", care îi determină Ximenei spălături stomacale, aruncă vina asupra fetelor. De atunci "am început să-i urâm pe bogătași". Alături de aceste subiecte, se evidențiază relațiile amoroase ale adolescentelor, petrecerile și aventurile la care au luat parte, atitudinile și reacțiile lor împotriva sistemului etc.

Casa Adelei. Aici, mai mult ca în orice altă povestire, se manifestă realismul magic, prin spațiul terifiant al unei case. Narațiunea aduce în prim-plan 3 protagoniști – pe Pablo, pe Adela și pe personajul-narator, Clara – pasionați de fenomene supranaturale. Curiozitatea copiilor de a pătrunde în casa părăsită era întreținută de vizionarea unor filme horror, precum și de preconcepția oamenilor care evitau casa pe motiv că ar fi bântuită. În ultima zi de vară, cei trei protagoniști intră în spațiul magic: "Afară se lăsase noaptea și se apropia furtuna, o ploaie torențială de vară. Înăuntru era frig, mirosea a dezinfectant și lumina era ca de spital". Punctul culminant e marcat de dispariția Adelei – ușa o "înghițise"; eveniment care va genera reacții din partea părinților, din partea autorităților, din partea comunității. Finalul rămâne unul deschis, ofertant din punctul de vedere al interpretărilor: povestea copiilor vs. povestea adulților (despre dispariția miraculoasă a Adelei).

Piticul Clăpăug. În aceeași direcție narativă a realismului magic, se spune povestea lui Pablo, cel care oferea tururi ghidate prin Buenos Aires dedicate crimelor și criminalilor. Cel mai faimos criminal era Piticul Clăpăug – "un ucigaș de copii și de animale. Un ucigaș care nu știa nici să citească, nici să calculeze, încurca zilele săptămânii". Rămân insolite descrierile crimelor pe care le-a săvârșit Piticul. Ca și în Copilul jegos, putem constata aici un naturalism dus până la ultimele sale consecințe. Când te întrebi unde și cât se mai poate duce, atunci Mariana Enriquez apasă și mai tare accelerația în direcția reprezentării aspectelor dure/brutale ale societății, ale vieții. Surprinzătoare e, însă, și traiectoria destinului lui Pablo. Ce se poate întâmpla sau cât de mult poate fi influențat un ghid care face cunoscute asemenea "atracții" turistice de propriile-i obiective/conținuturi ale muncii sale?

Pânza de păianjen. Se analizează, cu precădere, destinul protagonistei-narator care din cauza singurătății se măritase mult prea repede (mai degrabă din disperare, decât din iubire), determinând-o să trăiască cu Juan Martín, un bărbat care "o enerva și o plictisea". O scriere despre disfuncționalitățile ce pot apărea în relațiile conjugale. E interesant de urmărit modul în care protagonista evoluează pe întreg parcursul narațiunii. De la "niciodată nu-i spuneam tot ceea ce nu-mi plăcea la el" la indiferență și detașare totală în momentul în care Juan a dispărut.

Sfârșit de an școlar. O povestire despre Marcela, pe care "ar fi putut să o cheme Monica, Laura, Maria Jose, Patricia, i s-ar fi potrivit oricare dintre numele astea pe care de obicei le poartă fetele la care nu se uită nimeni". Identificăm, la această tânără cu funcții general-valabile, patologii dintre cele mai diverse – și-a smuls unghiile de la mâna stângă cu dinții, și-a făcut o tăietură pe obraz cu o lamă, a început să își smulgă părul de deasupra frunții.

Prin interesul manifestat de protagonistă față de Marcela, în scopul de a o cunoaște tot mai mult, reiese faptul că aceasta suferea (și) de schizofrenie. După cum se poate observa în final, patologia Marcelei e transmisibilă: "La întoarcere, așezată în autobuz, am simțit cum îmi pulsa rana pe care mi-o făcusem pe coapsă cu briceagul noaptea trecută, după ce mă băgasem în pat".

Nici urmă de carne pe noi. E un caz atipic de patologie manifestat odată cu descoperirea de către protagonistă a unui craniu printre gunoaie, la rădăcina unui copac. Dezvoltă o obsesie pentru acesta, oferindu-i chiar și un nume – Vera. O proiecție în neant, precum și o nouă reiterare a conceptului de frumos – frumusețea eterică a oaselor goale: "Visez: într-o bună zi, când mă voi așeza pe parchet, în loc de fese voi avea oase și oasele îmi vor pătrunde în carne și vor fi urme de sânge pe parchet, vor tăia pielea începând din interior". Reacțiile și atitudinile protagonistei vor stârni în rândul apropiaților (în special al mamei și al soțului) îngrijorare, teamă etc.

Curtea interioară a vecinului. Paula și Miguel se mută într-o nouă locuință. Aici e locul unde se petrec fenomene stranii: Paula aude noaptea lovituri puternice în ușă, ba, chiar, vede (și) un copil-pisică lângă patul ei. Accentul e pus, deci, pe destinul protagonistei aflată în pragul depresiei din 3 motive: îi murise tatăl, se mutaseră și o dăduseră afară de la serviciu. Episodul concedierii primește o atenție sporită, fiind descris pe larg. Aflăm că Paula răspundea de un centru pentru copii, de fapt "o casă destul de mică, cu o sală de jocuri plină de igrasie și de fapt aproape fără jocuri, cu un televizor drept singura formă de distracție, o bucătărie și o cameră cu șase paturi suprapuse, trei și trei". Din nou, ca în alte texte deja discutate, intervine acel naturalism specific prozatoarei sud-americane – imagini cu puternic impact emoțional –, copii drogați, fete de nici 12 ani se prostituau pentru a-și lua doze etc. Într-un moment de vulnerabilitate, protagonista este dată afară de la centru, fapt ce va atrage după sine numeroase reacții negative, concretizate chiar (și) în curtea interioară a vecinului. E momentul în care straniul și fabulosul devin elementele centrale.

În ape negre. Cazul a doi adolescenți – Emanuel López și Yarmil Corvalán – torturați de poliție și forțați să se arunce în apele unui râu poluat. De la început ne dăm seama că vom avea de-a face cu o povestire demascatoare a unui sistem și a unei societăți corupte. În prim-plan, însă, e procuroara Marina Pinat, care se ocupă de cazul celor doi, mergând chiar la locul crimei – în suburbia Punete Moreno din Buneos Aires, la Râul Riachuelo. Pătrunderea în ghetou poate fi asemuită intrării într-o altă lume, în măsura în care Marina este ghidată de un copil diform ce avea "nările extrem de largi, ca de felină și ochii depărtați, aproape de tâmple. Și-a deschis gura, poate pentru a o striga: nu avea dinți". În plus, "degetele aveau ventuze și erau subțiri ca niște cozi de calamari (sau picioare? Niciodată nu a știut cum să le zică)".

Episodul cel mai semnificativ petrecut în acest univers al mahalalei îl consider a fi dialogul dintre procuroră și preotul Francisco. Biserica desacralizată (pereții nu mai erau curați, erau plini de graffiti) devine locul demascărilor și al confesiunilor oneste – se critică o întreagă societate care tace, care nu ia atitudine, care nu are grijă de ecosistem etc. "O țară de iresponsabili", deci. Gestul din final al preotului de a se sinucide cu pistolul Marinei, chiar în incinta bisericii (sau ce a mai rămas din ea), certifică traiectoria, nu doar a unei țări, ci a unei lumi, în continuă decădere.

Verde roșu portocaliu. Acest text diferă de celelalte prin inserția de teme și de motive din sfera mediului virtual – cum se trăiește, cum se simte, cum se gândește în acest nou univers? În ciuda noii tematici propuse, Mariana Enriquez nu ezită să demistifice răul care îl populează: "Real Rape Comunity. E un loc fără nicio regulă. Sunt uciși copii prin înfometare. Sunt obligați să facă sex cu animale. Sunt spânzurați și, bineînțeles, violați. E cel mai pervers loc de pe internet. Sau era. Acum a apărut un site de sex cu cadavre". Există, deci, un schimb continuu de informație între real și virtual.

Ce-am pierdut în foc. Cea din urmă povestire este și cea care oferă titlul volumului. Forma și, mai ales, conținutul acestei scrieri trimit către un text-manifest (femei care își dau singure foc pentru a protesta împotriva violenței domestice), în măsura în care femeile, din păcate, încă suferă sub auspiciile patriarhatului. O perspectivă dură, cutremurătoare, dar absolut necesară în vederea identificării și discreditării atrocităților, neajunsurilor, violențelor etc. la care sunt supuse femeile chiar și azi...

Acestea fiind zise, scriitoarea sud-americană Mariana Enriquez reușește prin volumul de povestiri Ce-am pierdut în foc să ofere libertate de exprimare marginalului, să îl aducă în atenția publicului larg. Cartea poate fi privită ca un glosar în care sunt adunate și prezentate defectele umanului, care parcelează, care exclude, care marginalizează, care etichetează, în ciuda aparențelor pe care le promovează etc.

Mariana Enriquez, Ce-am pierdut în foc, Traducere din limba spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari, București, ART, 2017.