Frăția surorilor simbolice fără de origine își găsește în poemul Memoria goală (La memoría vacía), al lui Carmen Boullosa, contextul perfect pentru a se configura:

"Încerc să întunec cu umbra mea pământul exilului,/ pământul meu, găsind refugiu în memoria goală./ Nu am origine./ Alcătuiesc cu surorile mele un perete impenetrabil./ Orbim în fața pământului care prelungește ziua jubilării luminoase."

Făcându-ne să pătrundem ex abrupto în imaginarul acestei amazoane contemporane, poeta mexicană ne propune să privim tema căutării de sine, a originii personale dintr-o perspectivă gregară, de solidaritate cu cele asemenea acestei luptătoare simbolice. Accentul dat femininului este foarte important în acest poem transformat de Boullosa într-un strigăt de libertate din partea celei care a fost obligată să-și uite rădăcinile, să rătăcească prin adăposturi străine:

"Și noi, /clădite dintr-un material ce rezistă la avansurile timpului,/ încercăm să rămânem/ liniștite în liniștea fermă,/ chiar dacă nu avem casă/ chiar dacă suntem neajutorate față de matca străină."

Se pare că față de tema găsirii de sine primează tema dezrădăcinării, a suferinței față de pierderea locului de baștină. Cea lipsită de sprijin nu are altă soluție decât să ofere ea însăși sprijin celor aflate în aceeași situație de dezrădăcinare ca ea, la lumina focului din piepturile lor neliniștite în fața pericolului străin. Obligate fiind să se regăsească, pentru a se pierde din nou, la nesfârșit, în locuri străine, temporare, aceste fiice ale nimănui, venite de nicăieri, care se îndreaptă probabil tot spre nicăieri, trec prin tot felul de realități care nu le aparțin, cu care nu se identifică, dar care le cer explicații. Explicații pe care au jurat, printr-un pact solemn, să nu le ofere vreodată:

"Ne coasem între noi buzele cu buzele noastre: ăsta este cuvântul celor trei: cuvântul nostru".

Cuvântul originar, cuvântul salvator: memoria. Cuvântul uitat: "memoria goală".