Adunarea, între copertele unei antologii (desigur, elegante, ca toate volumele incluse în colecția Biblioteca de proză contemporană de la Editura Litera), a întregii opere narative scrise până acum de Ioana Drăgan mi se pare o idee mai mult decât inspirată, din cel puțin trei motive.

În primul rând, o atare antologare oferă prilejul reîntâlnirii cu și implicit mai corectei valorizări a uneia dintre cele mai interesante prozatoare care au debutat în neliniștiții ani 90 – atunci când, să ne amintim cu toții, pe încă neașezata piață de carte românească, nu puține jocuri (editoriale) de culise îngreunau suplimentar evoluția firească a unor scriitori absolut remarcabili, dar discreți sau neînzestrați cu darul (falsei) diplomații ... socio-culturale.

În al doilea rând, cartea Povești misterioase și alte vietăți (Prefață de Catrinel Popa, Litera, București, 2022) pune cum nu se putea mai nimerit în lumină calitățile majore ale acestei autoare care a putut să se manifeste cu egală pregnanță în proza scurtă (v. Vietăți și femei – 1997, respectiv Poveștile Monei – 1999) și microroman (v. Mafalda – 2009 și Gripa. O poveste de Crăciun – 2021): capacitatea de a surprinde, printr-o tăietură epică de o precizie aproape chirurgicală, desenul pregnant al unor realități socio-identitare dure, versatilitatea stilistică, ușurința de a simula voci narative (îndeosebi feminine) de o varietate și o limpiditate derutante, în spatele căreia se ghicește, mereu, aceeași instanță auctorială inclementă, aptă oricând să demonteze fără urmă de ezitare seria parcă nesfârșită de clișee sau pre-concepții de reprezentare (în special identitară) care încă fac ravagii în societatea românească – și, în unele situații, și în literatura sau critica autohtonă.

În al treilea rând, dovedește coerența reală a unui proiect narativ substanțial, articulat în jurul unui tipar de construcție mai puțin obișnuit la noi și care este alimentat, de bună seamă, de convingerea de neclintit în izomorfismul feminin-natural/ universal.

Deloc întâmplător, din această perspectivă, secțiunea inaugurală, intitulată, desigur, Vietăți și femei, mizează pe o selecție și un montaj de scene de viață casnică, expurgată de orice urmă de aură înnobilatoare, menite a reliefa conturul unei feminități supuse, fără excepție, unei epuizante (căci interminabile) hărțuiri – deși, în majoritatea textelor, nimic surprinzător ori cu totul ieșit din comun nu pare a li se întâmpla personajelor surprinse în mecanica comportamentală și existențială obișnuită. Mai mult, ele par perfect adaptate unui mediu totuși insalubru, care, departe de a le pune în valoare imensa disponibilitate (în special afectivă), le stoarce de energie vitală și le transformă într-un fel de automate ale căror rotițe se mișcă, inevitabil, din ce în ce mai greu, când nu scot sunete sparte. A se vedea, spre exemplu, scena de mic infern domestic surprins în Râma, pe care îl declanșează nu atât apariția nevinovatei vietăți în farfuria de salată a soțului, cât insuportabila repetitivitate a gesturilor lipsite de sens și a cuvintelor schimbate în fugă de partenerii de cuplu. Ori saltul fals compensatoriu al nefericitei protagoniste din Grasa într-o infra-realitate menită a contrabalansa falimentul existențial. Sau, în fine, felia usturătoare de viață domestică oferită în Gâsca, prilej pentru ca personajul principal, îndelung chinuita coană Marcela, să își recapituleze, cu ochii plânși și cu fierea întoarsă pe dos, calvarul întregii vieți lângă Relu, scursă fără putință de întoarcere: "Un porc! (...) De ce-o lua la pumni în cap și-n burtă? De ce-o amenința cu omorul, mama lui de nenorocit, de betiv și de porc care a-nșelat-o, care a mințit-o și care a batjocorit-o? Că l-a îngrijit, i-a făcut copii, i-a crescut, i-a ținut gospodăria, a dus greul casei și a închis ochii tot timpul." etc.

A nu se crede, însă, că toate personajele feminine de prim-plan trăiesc asemenea momente, în fond revelatorii, din moment ce dovedesc conștiința apăsătoare a unei captivități degradante în chingile maritale sau relaționale. Pentru că, la celălalt capăt al eșichierului reprezentărilor marca Ioana Drăgan, se poate identifica o serie tipologică distinctă, a cărei reprezentantă emblematică este tulburătoarea eroină din Mobile și dureri, însingurata doamnă Zoica. Ajunsă la senectute, incapabilă să-și accepte cu seninătate ruina nu numai biologică, aceasta se încăpățânează să trăiască la limita decenței sociale. Femeia repetă inconștient gesturile îndrăznețe și comportamentele aproape excentrice de odinioară, trăind mereu în umbra grea a amintirilor vizibil pervertite, de răsfățată descendentă a unei familii cu pretenții de rafinament și venituri impresionante. De captivitatea voită într-un trecut cu iz de leșie aristocratică nu o poate salva, bineînțeles, decât moartea, ca singura formă de alteritate radicală pe care Zoica nu o mai poate însă trișa. În patul tuturor desfătărilor de odinioară, transformat în neiertător spațiu funerar, corpor(e)alitatea devastată a femeii pare a se dezvălui privirii celorlalți cu aceeași cruzime cu care adevăratul chip al degradării și al morții îi era cândva dezvăluit Doamnei de Sanguin prin mijlocirea oglinzii: "Era chircită toată, n-am văzut niciodată așa ceva, umflată la față și vânătă, săraca, schimonosită și cu dinții rânjiți. Patul tot era un sânge, dimineața era deja înnegrit. Horcăise și era mânjită pe piept, îi cursese din gură. Dacă n-aș fi știut că-i ea, n-o recunoșteam."

Nu pot încheia, firește, fără să pomenesc de o cu totul altfel de cruzime revelatorie, cea pe care o dezvăluie Poveștile Monei. Cele trei secțiuni, intitulate Jurnal de vedere, Istanbul, mon amour, respectiv Visul Alzheimer, construiesc imagini absolut atașante ale unei feminități înfățișate la trei vârste diferite, egal vulnerabile, concentrate metonimic în jurul unor nuclee identitare tari, pe care le pun în valoare trei evenimente brutal modelatoare: vizitele la medicul oftalmolog ale abia ieșitei din adolescență, călătoria într-o Turcie a tuturor contrastelor și (im)posibilităților, respectiv o poveste clinică despre teribila uitare. Nodurile factuale devin, bineînțeles, simpli catalizatori ai unor narațiuni dense, foarte bine articulate stilistic și mai ales pluristratificate semantic. Pe de o parte, ele pot fi interpretate ca povești – de la un capăt la altul, tulburătoare – despre incompatibilitate și alienare, diferență radicală și agonie relațională. Pe de altă parte, excelentul decupaj de scene, figuri și formule discursive alese de Ioana Drăgan ne expune, fără straturi ineficiente de protecție, ecorșeul unei societăți bolnave până la ultima cavitate medulară. Forțându-ne să îl privim printr-un sistem de lentile convergente asemănătoare ochelarilor pe care trebuie să îi folosească de la un moment dat tânăra Mona: "Pentru că în clipa când îi pun la ochi simt o senzație unică, pe care nu pot să o descriu. (...) Acest contur dur al lucrurilor, sentimentul de material, fizic, plin, o violență a lumii înconjurătoare și, deodată, într-o fracțiune de secundă, schimbarea adusă de dezmeticirea într-o singurătate individuală, apoi acomodarea, de fapt, așa-zisa acomodare, intrarea în rândul oamenilor, literele de pe produsele alimentare și alte scrisuri, străzile, plăcuțele, inscripțiile de pe ziduri, porcăriile din toate WC-urile prețurile afișate și, permanentă, prezentă și sâcâitoare, stânjeneala pe care o simt în lumea asta stranie."

E nevoie să o mai spun?! Inclusiv pentru această acuitate perceptivă, Ioana Drăgan mi se pare una dintre cele mai valoroase scriitoare din lumea asta stranie a noastră. O lume care are parcă mai multă nevoie ca oricând de Povești misterioase.... pentru a se dezmetici; dar nu într-o, ci dintr-o singurătate individuală altminteri greu de suportat.