Era o noapte fără pic de lumină, sau cel puțin așa mi-o amintesc. Nu vedeam luna, iar asta mă face să cred, ori de câte ori îmi fuge gândul la momentul ăla în care fricile mele au căpătat consistență materială, că lipsa lunii e favorabilă aplicării unei educații a terorii (întreținută prin limbaj, cum altfel?). Totuși, nu întunericul reprezintă miezul acestei întâmplări, cât nesupunerea – refuzul de-a merge la culcare când toți ai casei considerau că-i bine să se culce un copil. Desigur, teoria dezvoltării sănătoase și a corpului bun.

M-am trezit deodată singură, în bucătărioara strivită de liniștea absolută a nopții. Și-n mijlocul acelei stări de negru, pe care s-au priceput atât de bine s-o creeze ai mei, au apărut, în dreptul ferestrei, o luminiță rotundă, ca un ochi amenințător, și-o crenguță uscată. Crenguța atingea ritmic geamul, iar lumina pâlpâia slab, urmând același ritm. Sângele mi-a înghețat în vine, când am început să disting un mormăit de bătrână răgușită: "Sofa, Sofa sunt. Ș-adun copiii-n sac." Iată: chipul zbârcit, îmbrobodit într-o basma verde, al Sofei, vecina noastră de la câteva case distanță. Cea mai bătrână femeie de pe stradă, cu o existență precară, căci toți ai ei muriseră deja. Ea trebuia să fie. Înfometată și dornică de carne tânără. Eram sigură.

Nu, nu voiam să îmbătrânesc, să rămân singură și să fiu obligată să mănânc oameni, deci la culcare cu mine. Lipsa somnului te zbârcește și te transformă în Sofa, ziceau ai mei. Am țipat ca din gură de șarpe. Imediat a venit maică-mea și m-a luat de-acolo.

După un an de la această întâmplare, mergeam pe stradă cu bunică-mea și am dat nas în nas cu Sofa. Speriată, am luat-o la fugă plângând. M-am oprit direct pe trotuarul celălalt.

— Dar ce are fetița? am auzit-o, întrebând cu vocea ei răgușită. O văd mereu p-aici, dar niciodată nu vrea să vină la mine. E așa dulcică, de-ți vine s-o mănânci.

— Hai, dragă, înapoi! strigă bunică-mea. Nu mai știm ce să ne facem cu ea. E o sălbatică!

Și au continuat să vorbească, dar eu n-am mai înțeles nimic.