Recunosc că nicio copertă nu m-a intrigat atât de mult precum cea a romanului Isus din întuneric, de Radu Găvan. În vreme ce citeam mă tot întrebam dacă există vreo legătură între pictura Dannati all'Inferno (Luca Signorelli) și narațiune. Căutând o imagine care să reprezinte întreaga frescă, mi-am dat seama că această conexiune se regăsește la nivelul cromaticii narațiunii și al expresivității comportamentului personajelor.

La fel ca Luca Signorelli, Radu Găvan a reușit să reprezinte învălmășeala, haosul, crepusculul, tăcerea pe care le regăsim la nivelul subsolurilor, indiferent dacă acestea sunt de natură metafizică sau psihologică: "Din când în când întunericul se mișcă, uneori lent, alteori se contorsionează și zvâcnește ca un trup cuprins de durere." (p. 396) Întunericul pe care îl anunță încă din titlu face parte din oameni și se revarsă asupra întregii lumi, devenind o formă de cunoaștere greu de stăpânit. Tensiunile apar și răbufnesc în momentul în care personajele nu mai reușesc să își gestioneze singurătatea. În ciuda faptului că se află în familie sau între prieteni, Amadeo, Aron sau Jon coabitează cu un tip de solitudine ce copleșește prin forța și materialitatea ei în raport cu bunătatea și compasiunea pe care le simt.

Prezența continuă a unei umbre și senzația că până și clădirile sunt construite cu ajutorul întunericului dă impresia că nici infernul nu mai este un spațiu abstract. Este o stare, un dat. Se mută în personajele romanului. Contrar basmelor sau povestirilor, lupta dintre bine și rău nu mai are loc în plan fizic, ci pe teritoriul vieții lăuntrice. Frustrările și traumele modifică polii acestei confruntării. Cuvintele mari sunt pur și simplu un fel de a numi combatanții. Poate ar fi mai bine să spunem altfel: lupta dintre conștient și subconștient sau dintre voință și emoții. Amadeo, spre exemplu, este un om talentat, bun și dedicat, însă fundamentul propriei constituții sufletești, matricea lui psihică este dată peste cap din pricina absenței figurii paterne și a violentei scene când mama lui este sfâșiată de o haită de câini.

Violența, altă formă a întunericului, se naște în el nu pentru că l-ar caracteriza, ci din cauză că depune eforturi aproape cosmogonice ca să își caute tatăl și să se obișnuiască cu ideea că poate acesta e un criminal, un om cu mințile tulburate și gesturi absurde. Dorind să aducă în viața lui un tată, Amadeo se blochează pe această lipsă. În paginile de final, există o frază care spune foarte clar cum se manifestă acest blocaj: "În încâlceală am căutat un sens, am deșirat ghemul și la capătul lui era alt ghem și altul, și altul, uneori mai mic, alteori mai mare, câteodată, poate, deopotrivă, și tot căutând o ieșire, am ajuns să mă pierd." (p. 485) În plus, momentul morții mamei se repetă, transformându-se într-un leitmotiv, aproape într-o obsesie. De aceea naratorul amintește un aspect observat de preot: "...o intuiție a faptului că sub lumina orbitoare, pe care băiatul o radia, se ascundea ceva întunecat, aproape insesizabil pentru ochiul neatent." (p. 113) În acest sens, muzica rock îl ajută pe Amedeo să își exteriorizeze tristețea și durerea. Devine o formă de terapie care îi schimbă stilul de viață, dar și un mijloc de a-și mărturisi iubirea pentru Valentina.

De-a lungul narațiunii am întâlnit familia lexicală și derivate ale cuvântului întuneric, în nenumărate contexte sau imagini. Această tușă a romanului mă determină să cred că întunericul este un suprapersonaj, la fel cum Catedrala Notre-Dame de Paris îndeplinește aceeași funcție în cazul romanului lui Victor Hugo. Invocarea și conjurarea întunericului creează o atmosferă nu neapărat demonică sau misterioasă, ci mai degrabă senzația că există pericolul unui abis din care personajele nu se mai pot întoarce. Mai jos am transcris o serie de fragmente prin care pot demonstra această ipoteză și am boldat unele cuvinte și sintagme pentru a scoate în evidență nivelurile și implicațiile pe care le presupune întunericul.

"Abia atunci a înțeles cât de mult schimbă întunericul lucrurile și cât de importantă este mărimea obiectului privit sau distanța de la care e studiat." (p. 93)

"Ea (obsesia – n.n.) este cel mai adânc îngropată, cel mai bine ascunsă în propriul întuneric, sursa care încorporează însăși frica din care s-a născut." (p. 99)

"Un vânt negru se năpustea printre copaci, scuturând zăpada de pe crengile ce se alungeau spre casă ca niște gheare uriașe, încercând să o apuce și să o tragă în pădure." (p. 194)

"Și unde e soarele în toată povestea asta? Dincolo de norii negri de furtună, câteodată. Și altă dată? O rază despicând întunericul, aruncând o pată de lumină, cât de mică, în adâncurile unui lac." (p. 206)

"A privit întunericul și la început n-a văzut nimic, apoi a străpuns întunericul și o formă neclară s-a desenat undeva în depărtare." (p. 299)

"Isus este lumina. Nu reușesc să îndepărtez întunericul care îl înconjoară." (p. 353)

"Întunericul era același de oriunde l-ar fi privit." (p. 379)

"Și-a privit chipul în oglindă. Cine sunt? Care este numele meu? a șoptit. Oglinda nu a răspuns." (p. 464)

"A simțit disperarea încleștându-se ca un pumn în coșul pieptului. S-a lăsat în genunchi pe pietre și a înalțat privirea spre cerul negru." (p. 503)

Isus din întuneric este un roman care acoperă toate palierele existenței tocmai datorită acestui element obscur. În unele pagini, Radu Găvan ne oferă idei din crezul său literar, dând cititorilor imboldul de a se apropia de oricare dintre arte. Acestea presupun toleranță și deschidere spre celălalt, favorizând și generând alteritatea. Chiar dacă eroii nu reușesc să se integreze armonios în propria lor viață, muzica, desenul, pictura, scrisul le oferă sprijin și posibilitatea de a fi înțeleși. Nu cred să existe vreo persoană care să nu rezoneze cu vreun hit sau vreo poezioară.

Radu Găvan, Isus din întuneric, Colecția bpc, București, Editura LITERA, 2021