Războiul este una dintre experiențele fundamentale ale umanității, dar una dintre cele la care n-ai vrea să iei parte, care n-ai vrea să te implice sau să te afecteze. Pentru că este totodată și poate cea mai traumatică experiență umană colectivă. Chiar mult după ce glasul armelor nu se mai aude, rănile interioare se simt și au consecințe și după câteva generații.

Că pacea e fragilă, o stare, de fapt, artificială, menținută cu eforturi și compromisuri, se știa de multă vreme, dar când încă războiul e doar o virtualitate îndepărtată, începi să uiți toate lucrurile acestea și se instalează o stare de confort în care chiar și posibilitatea unui conflict armat pare absurdă. Miile de ani ale umanității au arătat însă că poți scoate oamenii din război, dar e mai greu să scoți războiul din oameni. Iar când pacea durează mai mult, războiul lovește cu o cruzime sporită, instinctele belicoase par să dorească să răzbune tot intervalul în care armele au început să ruginească. Așa s-a întâmplat cu hecatomba numită convențional Primul Război Mondial, așa s-a întâmplat de atunci încoace cu toate războaiele minimalizate ca "regionale" sau "locale", de parcă atrocitățile din Vietnam până în spațiul ex-iugoslav ar putea fi "îndulcite" astfel.

În condițiile acestea, nu e de mirare că prima capodoperă a literaturii lumii sau cel puțin a Europei, Iliada lui Homer, cât și pandantul său ironic, Batracomiomachia, au ca temă centrală un război. Cântecele de gestă medievale au în prim-plan o figură de cavaler aflat într-o stare conflictuală și cu un destin dramatic: Cidul, Roland, Igor etc. Literatura nu putea să nu surprindă, să nu se raporteze, să nu folosească aceste experiențe-limită, atât de profitabile pentru a analiza umanitatea și omul în sine, cu tot ce-l poate înălța sau amesteca indistinct în regnul căruia îi aparține.

Adio, arme părea un titlu numai bun de urmat după catastrofele și traumele produse de Al Doilea Război Mondial, finalizate cu imaginea de negândit până atunci a exploziilor atomice. De câte ori nu s-a spus "De-ajuns!", niciodată nu trebuie să se mai întâmple asemenea orori, asemenea tragedii, asemenea suferințe. Dar acel "niciodată" și-a epuizat destul de repede resursele de temporalitate care ar fi trebuit să fie eterne, devenind contrariul său: "în curând".

Toate avertismentele au fost lansate, toate analizele au fost duse la capăt, toate ipostazele terorii și ale inimaginabilului au fost descrise uneori cu lux de amănunte în literatură, de la cea crud-realistă la cea distopică, nu întâmplător aflată într-o ebuliție fără precedent în ultima perioadă. Umanitatea ar trebui să se ascundă rușinată că nu a știut niciodată să asculte, să gândească, uneori să tacă. E un bulgăre de zăpadă care, odată pornit, devine rapid din ce în ce mai mare și foarte greu de oprit.

Filosofia occidentală a construit, timp de câteva secole, de la Descartes la Epoca Luminilor, o imagine idealistă a omului rațional, capabil de judecată, de obiectivare, de empatie. Secolul XX a dovedit contrariul, a arătat cu o elocvență deprimantă cât de reduse sunt capacitățile raționale, cât de puțini sunt indivizii care se pot lăsa conduși de rațiune, cât de puternice sunt instinctele, ce animale crude și (auto)distructive pot deveni oamenii! Și când credeam că am învățat ceva din lecțiile teribile ale veacului trecut, iar Istoria aceea crudă și conflictuală studiată la școală se apropie de final, noul secol ne dovedește cât de naivi am putut fi toți cei care ne-am lăsat conduși de o astfel de iluzie și am sperat într-o lume cu adevărat pacificată sau cel puțin în care diversele conflicte se pot rezolva într-o manieră soft, diplomatică.

Dar ceea ce e mai grav, dincolo de toate conflictele deschise în acest moment pe aproape toate continentele, este erodarea speranței că umanitatea poate învăța și evolua, își poate depăși condiția, poate realiza un echilibru cât mai stabil în care pacea să fie cea mai solidă constantă. Pierderea iluziei că putem crea o lume comună – nu doar "globală" – în care să ne putem bucura că ne (re)cunoaștem ca oameni este cea mai mare înfrângere pe care umanitatea a suferit-o după anul 2000. Vom reuși să mai construim vreodată măcar acea speranță, nemaivorbind de lumea aferentă? Nu știu și mi-e teamă de răspuns.