În aceste câteva rânduri, care nu pot exprima îndeajuns dependența la care te condamnă scrierile lui Liviu G. Stan, propun deschiderea subiectului "omului invizibil" în imaginarul tânărului scriitor. Desigur, mai întotdeauna scriitorul este "un om invizibil" care trebuie să seducă în vreun fel ființa cititorului.

Liviu G. Stan folosește expresia "vocația naturii umane" chiar de la începutul cărții de debut; aproape întreaga sa operă de până acum este "o dezbatere" asupra acestei vocații opuse sau nu condiției umane: mistic vorbind, omul este și sufletul său, "ființa sa invizibilă", dar și "dorința sa de invizibil", Dorul de Marele Invizibil!

Fragmentul din "Salamandre", despre una dintre "slăbiciunile" lui Antonie Varitz, a fost scânteia care a aprins "legătura" (posibilă):

"Regula de aur: nu-ți arăta figura în lumina patimii. Nu subestima uraganul din ochiul celui care pândește. De aceea purta întotdeauna o mască de tifon, își înfășura două suluri de jur împrejurul capului, decupându-și doar găvanele și gura. Și intra în cameră. Trupurile lor erau arbori ai fricii. Atât trebuiau să facă ele: să aranjeze lent într-o trusă instrumentele chirurgicale. Iar el și-o mângâia la fel de încet, ascultând clinchetul monoton al acelor minunății. Și se apropia. Trupurile lor erau arbori ai fricii."

"Ele" sunt niște prostituate... Dar repede cititorul își aduce aminte de atmosfera din primul roman al lui Stan, demnă de cețurile britanice ale lui Griffin, "omul invizibil" al lui Wells, de plăcerea vinovată a personajului din "Casele vor uita" (a doua carte): Andrei Viman, un scriitor care tocmai a renunțat la scris, profesor proaspăt divorțat, are ce are cu Întunericul și cu Setea, o mare sete de dispariție, de evadare din identitatea sa. Pentru asta practica "un sport" aparent... liric, dar care se va dovedi unul extrem! Simplu sau complicat, Viman intra noaptea în casele oamenilor. Oamenilor necunoscuți, putem să le spunem astfel. Nu fura, practic nu făcea nimic, doar dispărea în casele altora! O altă formă de... aderare la Invizibilitate, ca dor (supra)existențial...

Dispariția, ca formă a Invizibilității, a Ne-văzutului. Scrie L. G. Stan în al doilea roman:

"...e prea puțină realitate în noi ca să încăpem în Celălalt sau în noi înșine ca într-o formă fixă; întotdeauna rămâne ca parte decidentă, ca un buton de distrugere a lumii, partea nevăzută. Par-tea Ne-vă-zu-tă."!

Tot acolo se întreabă (naratorul?): "Cine a fost mai întâi, așteptarea sau dispariția?"

Oamenii vizibili sau invizibili? Vizibilul sau Invizibilul?

Astfel s-ar înțelege mai bine de ce la cronica celui de-al treilea său roman am scris că este O carte scris-văzută cu "ochii sortiți lumilor subpământene"! Presimțind-pre-scriind chiar... Războiul!

Ajungând din nou la "Salamandre", ne aducem aminte că Omul este și o-ființă-care-poate-fi-una-cu-păcatul! "Păcat" care se poate desprinde din Invizibil! Via Sfântul Marcu Ascetul: "Iar cel învăluit de gânduri cum va vedea păcatul, care este acoperit de ele?", p.256). E un alt personaj, aparent secundar, dar care este aproape să o salveze (sau chiar o salvează!) în mai multe sensuri pe cel declarat principal, Elena, din partea IV-a, dar care apare, de fapt, profund, în toate părțile, legându-le. Deloc secundarul, părinte Ignatie îi explică Elenei (Elena din Troia noului roman!):

"Știi unde se află văzduhul inimii? Nu, nu în inimă, ci aici...

O împunse cu degetul arătător în frunte.

— În minte se află. În inimă se află adâncul inimii. Teologia creștină le separă foarte clar pe cele două, între care există un război permanent pentru jurisdicție – al îngerilor și diavolilor. Gândește-te la spațiul cosmic, imaginează-ți gunoiul orbital. Ți-ai imaginat? Bun. Planeta noastră e înconjurată de uriașe gropi de gunoi, tot felul de deșeuri produse de activitatea umană, cum ar fi resturi de nave spațiale sau bucăți de sateliți, care gravitează în jurul Pământului. Așa arată și păcatele în văzduhul inimii. Prin urmare, și mintea îți este vraiște și sălbatică." (p.258)

Cu alte cuvinte, ar putea fi vorba despre Nebuniile noastre, ale tuturor, la unii mai neînsemnate, la alții dezlănțuite: Nebuniile noastre, invizibile de obicei, ale oamenilor noștri interiori, invizibili, ai unei Lumi misterioase, cea a Invizibilității dintru și dintre noi!