Care dintre temele următoare ți se pare epuizată, suprasolicitată, abordată în exces:

copilăria la final de comunism

viața mizeră a drogatului

iubirea între persoane de același sex

drama de a fi femeie

telenovela despărțirii

altele?

Dacă vorbim despre literatura română contemporană, cred că umbra comunismului e lejer cea mai obosită temă de găsit. Navigând pe site-uri sau prin grupuri literare, descoperi urgent că majoritatea cititorilor sunt ultrasaturați de tema comunismului, toți își varsă năduful când dau peste "încă o carte despre comunism" sau se arată ușurați când "mi-am dat seama că, de fapt, nu e despre comunism". Există și cărți-superstar ale segmentului, de exemplu "Sunt o babă comunistă" sau "ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat", dar, în general, abordările sunt destul de repetitive și e foarte lesne de priceput de ce s-a săturat lumea de romane comuniste. Pe locul doi ar fi probabil "telenovela despărțirii". Restul câștigă și ele teren rapid, mai ales cele legate de feminism sau comunitatea LGBTQ – am observat un număr crescând de titluri și o mai mare vizibilitate a autorilor pe partea asta. N-aș zice totuși că cele din urmă sunt epuizate.

Dezvoltă: în ce circumstanțe ai constatat, ce cărți, ce pasaje ți se par clișeice la nivel de abordare etc.

Personal, cred că e aproape imposibil să mai găsești ceva cu adevărat original în materie de povești. Dacă faci o cercetare minuțioasă a oricărui subiect aplaudat ca fiind ultraoriginal, sunt șanse destul de mari să descoperi că cineva l-a mai tratat deja. Deci, practic, totul e deja clișeu. Ce poate salva un subiect clișeic este o abordare nouă sau măcar una până atunci neasociată cu acel subiect. Combinațiile inedite sunt teritoriul unde se mai pot naște opere "originale".

Cum explici ego-proza: egomanie, exacerbare a sinelui, criză identitară generalizată, groaza ratării, un brav act estetic etc.?

Ego-proza mi s-a părut mereu a fi o chestie legată de nevoia de a fi auzit. Sigur, în ea mi se pare că există câte puțin din toate cele enumerate mai sus: gândul că ai o poveste personală demnă de a fi publicată și citită de mulți, nevoia de a primi răspunsuri la întrebări legate de sine, nevoia de a te regăsi (ego-proza ca formă de terapie pe întuneric, fără ajutor din afară) etc. Ar putea fi și rezultatul unei lipse de imaginație.

În ce tip de artă hibridă vezi integrată proza: film epic, portret vizual, lectură formativă etc.? Dă exemplu de cel mai spectaculos experiment la care ai asistat – dacă e cazul.

Cred că proza se transcrie cel mai bine și mai ușor în film. Despre celelalte nu am nicio părere. Probabil eficiența lor diferă în funcție de mulți parametri, dar n-aș putea spune care anume sunt aceia.

Cum vezi literar războiul din Ucraina? (un paragraf)

Cred că războiul ruso-ucrainean care macină la ora actuală lumea va fi un filon abundent pentru viitoare cărți ale celor care au trăit, direct sau indirect, conflictul. Să vă așteptați să vedeți în curând o sumedenie de cărți pe tema asta, mai ales în spațiul românesc.

Cum îl descrii pe scriitorul care pune note proaste (steluțe, review-uri) cărților semnate de colegii lui de breaslă: e vorba despre nesiguranță, despre egomanie, despre caracter defect, despre criza ratării, despre boală psihică?

Sigur, un asemenea om poate fi descris prin toate cele de mai sus. Personal, n-aș considera ratingurile și review-urile negative la cărțile colegilor o chestie neapărat rea (evident, dacă textul le justifică). Am primit la rândul meu ratinguri mediocre sau minime de la colegi scriitori. Nu m-am supărat. De fapt, chiar le-am admirat sinceritatea. Nu le-a plăcut, asta e, viața merge înainte. Sunt cititor avid de literatură română contemporană. Am o curiozitate fără margini legată de cărțile colegilor, când știu că trebuie să iasă de la tipar o carte nouă a cuiva pe care îl cunosc, stau cu ochii pe ea ca pe butelie. Dacă e posibil, precomand cărțile, și când ajung la mine le devorez. Când citesc cărțile colegilor (și nu numai), îmi doresc foarte mult să mă încânte, și în general îmi plac și încerc să iau din fiecare lectură ce e mai bun. Dar uneori se întâmplă să nu fie posibil așa ceva, și atunci n-am absolut nicio problemă să dau un rating slab și eventual, dacă se cere și am ceva de spus despre experiența lecturii, să scriu și un review mai puțin flatant. Nu văd nimic rău în asta. Cred că recenziile nu trebuie scrise pentru scriitori, ci pentru cititori. Cititorul trebuie anunțat că a apărut o carte bună sau avertizat de una slabă. În sinea lui, fiecare scriitor știe exact cât de bună e cartea pe care a scris-o. Dacă o recenzie îi spune ceva ce nu știa legat de propria carte, atunci... Când parcurgem o operă, e indicat să ne depărtăm de persoana autorului. O carte trebuie evaluată pentru ceea ce este, nu pentru cât de buni prieteni suntem cu autorul. Aș zice chiar că mi se pare că de aceea critica literară contemporană are un aer cam flasc – prea multe prietenii stau în calea unor cronici cu picioarele pe pământ. Există printre cei care citesc și recenzează o teamă reală de a nu jigni (chiar dacă ar avea dreptate să scrie ceva negativ), și de aceea rar vezi cronici obiective și puternic argumentate.

Numește 3-4 dereglări pe care le-ai constatat în viața socială din ultimii 10 ani.

O să numesc doar una: social media. Nimic n-a mai fost (și nici nu va mai fi vreodată) la fel de când a apărut social media. Absolut orice intră în acest mediu iese distorsionat iremediabil.

Care este cea mai gravă anomalie din viața/opera ta – despre care vrei/poți să vorbești?

Probabil autoreferințele, circularitatea. Mi se păreau amuzante la început și am ajuns să-mi fie greu să scap de ele. Dar fac progrese.

Un fragment ultrascurt (de maxim 20 de cuvinte) dintr-o operă literară care ți-a plăcut, la care te-ai gândit, ai meditat, pe care n-ai luat-o acum de pe net, pe care n-o citezi din motive extraliterare – bun de trecut aici, pentru a sta la baza unui exercițiu de admirație.

You carry war of a madman's making onto a foreign land. You'll wake more than the dogs, sau cam așa ceva (chiar am evitat căutarea pe net și am scris doar din memorie), din Blood Meridian al lui Cormac McCarthy. Nu are neapărat legătură cu situația actuală. E doar unul dintre puținele citate literare pe care le-am reținut.