"Apă dulce" e traducerea lui Cristian Fulaș a romanului de debut "Fresh Water" de Akwaeke Emezi. Romanul autoarei nigeriene a fost publicat în februarie 2018, dar a ajuns la noi, în traducere, abia în mai 2019. Și aproape imediat, la nici o lună, a ajuns la mine, în circumstanțe care deja îmi provoacă nostalgie. Ca cititor pasionat, a cărui viață e influențată de fiecare carte citită, am ajuns să cred cu tărie că felul în care cărțile ajung la noi e la fel de important și de uimitor ca felul în care ajung oamenii. Fiecare întâlnire pare să fi fost plănuită cu grijă, dinainte, și așa cum avem povești diferite despre oamenii din viețile noastre, la fel se întâmplă și cu cărțile. Unele ne șoptesc să le deschidem în librării, unde ne îndrăgostim de ele și le luăm acasă, iar pe altele le împrumutăm de la bibliotecă sau de la prieteni; unele ne atrag de pe rafturile părinților sau mătușilor, iar altele vin frumos împachetate, de la oameni care s-au gândit la noi când le-au citit sau răsfoit.

Ei bine, "Apă dulce" e un dar. În prag de absolvire, în iunie trecut, doi foști colegi au avut minunata idee de a dărui câte o carte tuturor celor care le-au fost apropiați de-a lungul celor trei ani de facultate. Iar pentru mine au ales-o pe aceasta și mi-au mărturisit că sună ca Ela. "Pentru aceia dintre noi cu un picior de cealaltă parte" – acesta e motto-ul, sau dedicația cu care începe romanul. Nu știu nici acum dacă "sună ca mine", dar în mod cert mi-a stârnit curiozitatea și, cumva, am știut de la aceste prime cuvinte că o să mă marcheze.

Uneori, oamenii ne surprind prin cât de bine ne cunosc. Să fi fost oare pentru că au auzit cât de mult mi-a plăcut "Americanah" de Chimamanda Ngozi Adichie? Ori poate fiindcă au observat înclinația mea către mister și mistic? Nu știu. Cert e că am "înfulecat" cartea în câteva ore, fără pauză. O carte ca un pahar cu apă – așa aș defini-o acum. Un text care curge prin tine, întocmai ca un lichid; un text făcut să-ți intre pe sub piele. Povestea Adei și, mai ales, perspectiva profund subiectivă din care e relatată, nu are cum să nu impresioneze un cititor care, dacă la începutul lecturii încă nu e conștient de portalul în care pășește, cu siguranță e nevoit să devină, odată cu primul capitol. Ada e o ființă neobișnuită, e fiică a Alei, divinitatea supremă, și de aceea, ea nu poate trăi singură. Spiritele din interiorul Adei – numite ogbanje – sunt mai mult decât niște voci, mai mult decât niște personalități secundare. Noi și Ashughara trăiesc în și prin Ada, ducând o luptă între a rămâne, supuse, într-un corp uman și a pleca de partea cealaltă, unde îi cheamă frațiisurorile, luând-o pe Ada cu ele. Spiritele se manifestă astfel încât ea e diagnosticată cu diverse boli mintale (tulburare bipolară, schizofrenie) încă din copilărie, iar setea lor de sânge se traduce, în lumea extrioară, prin tentative de suicid. Relația Adei cu Soren e una abuzivă, distructivă, un cerc vicios din care Ada nu reușește decât târziu să se elibereze, ajungând în cele din urmă la vindecare prin relația cu Leshi. Contrastul dintre cei doi și modurile în care fiecare îi influențează viața Adei demonstrează evoluția ei.

Sunt nenumărate temele pe care le explorează Akwaeke Emezi în această carte surprinzător de densă, în comparație cu numărul de pagini: de la bolile mintale și felul în care sunt percepute ele în familie și societate, până la prietenie, iubire, dorință, renunțare și regăsire. Când ești în carte, ești în interiorul Adei, și invers. Emezi se transformă, în toate aceste ipostaze, în protagonistă, spirite, medium și creator, și așa reușește să trăiască în cuvinte. Așa cum a spus, cartea curge, deoarece cuvintele curg, iar sentimentul pe care-l ai citind e minunat. Nu am mai citit nimic altceva de la această autoare și nici despre traducător nu știu nimic, însă îmi dau seama, tocmai fiindcă simt cât de firesc se leagă frazele, cât de mult le-a plăcut să scrie, respectiv să traducă. Și sunt recunoscătoare pentru fiecare detaliu care a contribuit la mica mea descoperire.

Probabil că, din punct de vedere personal, cel mai relevant aspect ar fi acela că prin această carte, prin nerăbdarea cu care am parcurs-o și prin emoția cu care-mi amintesc acum lectura ei, am făcut cunoștință cu mine – sau, mai bine zis, cu ceva din mine cu care n-am știut să mă confrunt atunci când m-a încolțit. Poate aș fi avut mai multă nevoie de ea acum câțiva ani, dar poate abia acum am putut s-o înțeleg. Dar cel mai important e că această carte nu e o glumă sau o descriere frumoasă a nebuniei, nu e o construcție fictivă, ba chiar vorbește, într-un mod aproape înspăimântător de clar și exact, despre dureri cât se poate de reale.

Akwaeke Emezi, Apă dulce, trad. Cristian Fulaș, Vellant, 2019.