Am văzut în ultimii ani numeroase montări ale piesei lui Shakespeare, Richard al III-lea. Nu este de mirare, având în vedere că figura dictatorului nemilos și dezaxat a devenit obsedantă, mai ales de când președintele Rusiei și-a luat, cum se spune, "lumea în cap". Ar fi trebuit să văd spectacolul lui Bocsárdi László de la Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova încă de la Festivalul Shakespeare din iunie a.c., dar un concurs de împrejurări (o rupere de nori urmată de ruperea unui picior) a făcut să-l văd abia acum, la sfârșit de toamnă aurie. Seninătatea vremii de "vară indiană" contrasta cu "iarna vrajbei noastre", versul cu care începe piesa. Nu l-am auzit însă rostit pe scenă,, regizorul preferând să concentreze marele monolog al lui Richard pe profesiunea sa de credință de a face răul cu orice preț și fără limite. Înțeleg că aproape niciuna din piesele lui Shakespeare nu poate fi jucată integral astăzi. Te și miri cum de aveau atâta răgaz spectatorii contemporani ai lui Shakespeare să stea la teatru de pe la 3 după-amiaza până la întunecare, probabil nu munceau așa de mult ca majoritatea celor de azi. Înțeleg, de asemenea, că o traducere trebuie să fie adecvată nu doar în sensul fidelității față de original, ci și în privința ușurinței rostirii pe scenă. Nu înțeleg însă deloc de ce a fost nevoie să se recurgă la varianta Cristei Bilciu. De la Scarlat Ion Ghica încoace, piesa s-a bucurat de atenția unor literați de renume, iar ultima versiune din ediția coordonată de George Volceanov, este datorată unui om de teatru pur și dur, preocupat de ritmul vorbirii, anume Horia Gârbea. Aici pare că s-ar fi recurs, măcar în primă fază, la Google Translator. Textul este nepermis de modificat, sună deseori nepotrivit, alegerea acestei traduceri rămâne, cel puțin pentru mine, un mister.

Istoricii contestă veracitatea faptelor descrise în piesă, reabilitând, măcar într-o oarecare măsură, figura regelui Richard al III-lea. Anglia era slăbită după un război civil îndelungat și pustiitor, astfel încât încoronarea unui minor și constituirea unei regențe nu ar fi fost în interesul general. La noi, după trei ani de domnie ai regelui minor Mihai I, regența a luat sfârșit prin rechemarea lui Carol al II-lea. Richard al III-lea își înlătură adversarii și preia domnia cu abilitate, ademenind pe unii și dezbinând pe alții, fără să iasă din cutumele vremii. Rămâne episodul uciderii prinților, care stârnește milă și groază, ca în cele mai bune tragedii. Cadavrele lor nu au fost, însă, găsite, în ciuda unor obstinate căutări, iar unde nu e cadavru, crima rămâne incertă. S-a găsit, în schimb, scheletul lui Richard al III-lea, când s-a săpat pentru amenajarea unui loc de parcare. Să nu uităm că Shakespeare a scris o piesă apologetică pentru dinastia Tudor, astfel încât lucrurile trebuie luate cum grano salis. Desigur, nu adevărul istoric contează, ci mesajul artistic, care a avut mereu un foarte puternic impact. Să vedem cum este acesta înfățișat aici.

Am pentru regizorul Bocsárdi László motive de prețuire aparte. Dincolo de talent și de originalitate, este un spirit bine format conceptual, care urmează strict regulile logicii clasice. Nimic din ceea ce a făcut până acum nu ținea de capriciul artistic gratuit. De data aceasta, m-a derutat.

Regizorul a renunțat la cocoașa falsă și la brațul anchilozat, punându-l pe Richard într-un scaun cu rotile, din care se extrage rareori, cu greu, fie pentru a o supune pe lady Anne, fie pentru a se târî pe câmpul de luptă, sperând în zadar să-i vină în cale un cal. Acest lucru trimite la figura deputatului Georges Couthon din Convenția Națională, pe vremea Revoluției Franceze. Și acesta se deplasa în cărucior, și el era de o cruzime proverbială. A sfârșit ghilotinat la căderea grupului lui Robespierre, din care făcea parte. Paralizia a făcut ca execuția să dureze mult, călăul întâmpinând greutăți pentru a-l poziționa pe paralizat sub ghilotină. Ideea de a face din Richard un fel de Couthon este bună, deși impune actorului o sarcină grea, aceea de a se exprima aproape exclusiv verbal. Sorin Leoveanu reușește foarte bine performanța de a juca un Richard imobilizat. Vocea puternică, bine modulată, este a unui om care știe să se facă ascultat la propriu, ca și la figurat. La aceasta se adaogă ticuri sugerate, presupun, de regizor, menite să facă personajul antipatic. El plescăie din buze înainte de a cuvânta, mănâncă urât, clefăind, căpșunile cu smântână. (Păcat că a fost eliminată trimiterea intempestivă, cu acest prilej, a unui curtezan în exil, unde să cultive fructele respective.) Buzele vopsite în alb sporesc aspectul malefic al personajului. Actorul vorbește răspicat și rar, sugerând autoritatea naturală. Regizorul afirmă, în caietul program, că Richard îi domină pe cei din jur prin "siguranță de sine, irezistibilă masculinitate, energie și perspicacitate". De fapt, succesul lui Richard vine din inteligența lui deosebită: el judecă rapid și își prezintă soluțiile în mod precipitat, zăpăcindu-i pe cei din jur, astfel încât tot ce propune apare ca inevitabil și categoric favorabil. Or, actorul vorbește cu pauze, uneori chiar tacticos, dacă ar mai și silabisi, ar fi leit prim-ministrul Ciucă. De aceea, nu cred că liniile de forță ale rolului au fost corect intuite, ceea ce nu diminuează nimic din carisma lui Sorin Leoveanu.

Decorul lui Bartha József este minimalist până la inexistență. Două panouri albe sunt poziționate oblic de o parte și de alta a scenei, iar pe un al treilea, aflat în fundal, se proiectează imaginile înregistrate în fișierul video. Împreună cu podeaua tot albă, panourile creează un spațiu închis, puternic luminat, sugerând anchete și suplicii. Aceeași ambianță de măcelărie a fost realizată de Silviu Purcărete în memorabilul său spectacol de la Teatrul Mic. Imaginile video, realizate de Rancz András sunt lipsite de fantezie, aproape puerile: norișori și dantele, dar mai ales fragmente din textul piesei în engleză, rotite și derulate ad nauseam. Actorii se străduiesc să-și individualizeze rolurile, în condițiile în care sunt îmbrăcați cu toții cam la fel și fiecare total nepotrivit. Lorzii sunt în costume roz, cu fustițe, pe care le flutură cu toată grația posibilă și au peruci concepute astfel încât să-i feminizeze. Se mișcă unduitor, subliniind ambiguitatea de gen. Fetele exhibă fustițe din plastic transparent și, de asemenea, peruci caraghioase. Cea a reginei Elisabeth sugerează nepotrivit urechiușele de iepure ale fetelor din Playboy. Kiss Zsuzsanna credea probabil că face costume pentru Lacul lebedelor, unde toate fetele poartă același tutu. Acțiunea piesei se petrece într-o societate plină de cruzime, în care masculinitatea era o valoare dominantă, astfel încât sugestiile LGBT+++ se potrivesc ca nuca în perete. Singurul lucru reușit este coroana concepută astfel încât regele pare a avea urechi de măgar, ca Bottom. Scenele cu grupuri în mișcare, coordonate de Bézsan Noémi, sunt prea numeroase și stângace, cu singura excepție pozitivă a reuniunii ucigașilor, iar îmbrăcămintea sumară nu arată decât ce puțină grijă au actorii de fizicul lor. Ilustrația muzicală a lui Bocsárdi Magor este însă de calitate: sunete obsedante, ritmuri insidioase, intervenții voit enervante, dând impresia de telefoane mobile uitate deschise.

Actorii se străduiesc să se remarce în ciuda inconvenientelor legate de mișcarea chinuită și de vestimentația cvasi-uniformă și total nepotrivită. Excelent este Dan Rădulescu în ambele roluri, dar mai ales în cel al reginei Margaret. Cu (auto)ironie bine dozată, fără încercări de impostație vocală, el reușește să fie și credibil, și atașant. Vlad Udrescu are rolul dificil al lui Buckingham și, în ciuda încercării pline de bunăvoință, nu reușește să redea eșecul personajului care a riscat, s-a devotat și a fost trădat. În scena în care Richard se lasă, chipurile, convins de municipalitate să ia puterea (o scenă cheie, prea puțin valorizată regizoral), Vlad Udrescu imită inflexiunile vocale ale lui Ceaușescu, efort inutil, pentru că numai unii bătrâni ca mine și le mai amintesc. Adrian Andone reușește foarte bine să arate modul în care Hastings se minte singur, închizând ochii în fața realității, crezând că astfel va conjura primejdiile care-l pândesc. Mirela Cioabă ar fi excelentă în rolul mamei lui Richard, dacă nu ar juca într-un dulce stil clasic care distonează cu tonalitatea spectacolului. Iulia Colan se menține la suprafață, dar ratează marea scenă în care Richard îi cere fata de soție, deoarece nu face suficient de fin trecerea de la ura neînduplecată la târguiala acceptată. O tranziție similară ar fi trebuit să apară în jocul Theodorei Bălan (lady Anne), dar nu se prezintă nici măcar ocazia, căci totul se rezolvă nu prin persuasiune, ci printr-un viol (aproape) liber consimțit. O importantă reușită a spectacolului este modul în care sunt prezentați tinerii prinți. De regulă, regizorii încearcă o îndreptățită jenă să aducă pe scenă copii, astfel încât reduc la minimum intervenția lor, sau chiar îi înlocuiesc cu păpuși sau marionete. Iulia Lazăr este convingătoare ca prinț moștenitor, iar Raluca Păun este de-a dreptul formidabilă în rolul fratelui mai mic, cu gesturi de tandrețe puerilă și cufundată în jocuri video violente ("omoară-l, omoară-l!", murmură ea cu ochii în dispozitivul electronic), în timp ce Richard tocmai decide să treacă la fapte. Dintre actorii care fac cât pot de bine puținul pe care-l au de făcut, nu pot menționa decât pe Nicolae Vicol în rolul ucigașului Tyrrel, care reușește să stârnească fiori din doar două-trei replici.

Deși obiecțiile pe care le-am detaliat au fost legate în mare măsură de scenografie și mișcare scenică, regizorul este cel responsabil, deoarece el ar fi trebuit să controleze totul cu rigoarea și claritatea carteziană pe care le-a dovedit în atâtea alte spectacole. Întrebat dacă meritul pentru victoria într-o bătălie i se datorează, generalul comandant a răspuns: nu știu, dar este cert că, dacă am fi pierdut, eu aș fi fost cel vinovat.

​

Richard al III-lea de William Shakespeare. Teatrul Național "Marin Sorescu" din Craiova. Data reprezentației: 29 octombrie 2022. Regia: Bocsárdi László. Scenografia: Bartha József. Costume: Kiss Zsuzsanna. Mișcare scenică: Bézsan Noémi. Muzica: Bocsárdi Magor. Video design: Rancz András. Light design: Bányai Tamás. Distribuția: Sorin Leoveanu (Richard III), Dan Rădulescu (Edward IV, regina Margaret), Vlad Udrescu (Buckingham), Iulia Colan (regina Elizabeth), Adrian Andone (Hastings), Cosmin Rădescu (Stanley), Mirela Cioabă (ducesa de York, al doilea criminal), Raluca Păun (prințul de York, primul criminal), Theodora Bălan (lady Anne), Marian Politic (Clarence, primarul Londrei), Iulia Lazăr (prințul Edward), Angel Rababoc (Rivers), Petri Ștefănescu (Grey), Dragoș Măceșanu (Catesby), Ștefan Cepoi (Ratcliff), Nicolae Vicol (Tyrrel)