Pe când avea 15 ani, Domnica se învârtea pe o stradă cu zenobi, nu departe de Gara Basarab. Odată am văzut-o chiulind de la școală, cred c-am și scris despre asta. Unde putea să se ducă? A coborât strada și a scos din sac niște balerini bleu, schimbându-se cu rapiditate, aproape scăpând de pantofii normali. Ce crezi, Zenob, că pot să facă pantofii ăștia, m-a întrebat. Se pare că știuse din prima clipă că sunt pe urmele ei. Habar n-am, am zis eu, resemnat. Uite asta! – a mai spus și-a și dispărut, lăsând în urmă un fir de fum. Eram sigur că se afla în posesia pantofilor care te fac invizibil, ca după câteva clipe s-o văd printre nori. Apoi, am constatat că făcea zilnic plimbarea asta, așa cum ar fi alergat prin parc sau ar fi mers la înot. Cu timpul, mi-am schimbat viața și-am uitat de Domnica. Până ieri, când am zărit-o pe cer, deasupra Intersecției Eminescu. Evident, am strigat-o, ca și cum ne-am fi despărțit ieri. Bravo, Zenob, a zis ea, ai mai crescut între timp! Și-abia atunci mi-am dat seama că trecuse prima sută de ani de când ne cunoaștem.

Precis ai o amuletă în buzunarul pantalonilor!

Nu cred în amulete, mi se par apanajul persoanelor nesigure. În profesia mea, am crezut mereu în intuiție, ea a fost cea care m-a ghidat și poate ar putea trece drept porte-bonheur-ul meu.

Nici cosmetice preferate nu ai?

Voi recunoaște, dragă Zenob, am avut o perioadă lungă în care rujul roșu era statement-ul meu, dar odată cu apariția măștilor medicinale, a dispărut.

Hai să vorbim despre bijuterii!

OK. Cerceii sunt pe primul loc: mari, asimetrici, diferiți, adică în fiecare ureche alt tip. Am avut unii, cei mai dragi, unul cu o bulină, iar pe celălalt scria love. Îmi plac cerceii unicat. Din acest motiv, colind prin anticariate și târguri, în căutare de cercei uluitori, inimitabili. Bineînțeles, iubesc și alte bijuterii, de exemplu un inel mov, cu pietre, pe care l-am purtat multă vreme. Cumpăr camee din pura plăcere de a privi ceea ce-a migălit o mână de om. Ador perlele lungi, subțiri.

Cu asemenea bijuterii – putem ieși la cumpărături. Ce personaj de ficțiune ai lua cu tine?

Aș merge la cumpărături măcar o dată în viață cu Holly, din Breakfast at Tiffany's, al lui Truman Capote. Are genul meu de gusturi, genul meu de umor. Ne-am duce să cumpărăm pălării. O și văd mișcându-se cu eleganță, îi văd geanta, alături de pălăriile mele – tot felul, de la cele cu boruri mari la cele nonconformiste. Ea precis ar cumpăra chestii franțuzești, nedemodabile.

Dar dintre personajele create de tine, cu cine ai vrea să te întâlnești? Mă refer la cele care prind ființă de-a lungul castingului.

Personajele pentru care am făcut casting sunt în mare majoritate dintr-o lume marginală, periferică, rupte parcă din Groapa lui Eugen Barbu. Trebuie să mă gândesc.

Ai reușit să impui vreodată un actor într-un rol în care nu-l vedea nimeni?

O, bineînțeles! De pildă, pe Jean Constantin, consacrat unui anume tip de personaj, am reușit să-l conving și apoi să-l propun într-un film cehesc, unde era preferat Răzvan Vasilescu. Trebuia să facă un biciclist, un personaj comic și dramatic, copleșit de viață. Cred că prin rolul ăsta a avut ocazia să se rupă de tipul de roluri comice. A fost foarte convingător, pe rol. Avea o energie care îl ajuta să fie oricine. A fost fluid, pregătit să-și schimbe în mod firesc dispoziția.

Pentru ce gen de film ai vrea să faci casting?

M-ar interesa ceva în genul filmului lui Veit Helmer, Sutienul (2020). Adică un film românesc în acel registru.

Ziceai ceva mai devreme că ai încredere în intuiție. A funcționat vreodată în totalitate și cu viteză maximă? Adică să citești scenariul și să zici – aici ar merge cutare actor. Și să nu te mai răzgândești după aceea.

Așa a fost cu Anca Dumitra. Făceam casting pentru un film irlandez, despre traficul de carne vie, o poveste inspirată dintr-un caz real. Pe măsură ce dădeam probele, cumva am început să mă gândesc la Anca, la ochii ei catifelați, am început s-o văd în rolul respectiv. A fost o singură probă. Și gata!

Dar, de regulă, cum procedezi?

Citesc și îmi imaginez acțiunea, personajele. Abia după aceea mă gândesc la actori, îi văd în diverse scene. Unii sunt în umbră, nu au apucat să se manifeste. Dar acest lucru nu are importanță pentru mine. Apoi încep să fac propuneri. Și urmează probele, care sunt decisive.

Cine participă la casting?

Regizor, scenarist, producător și eu. Dar de multe ori proba se dă doar cu mine. Îmi place să filmez și să dau replici. Totul se filmează, iar la final privesc integral și aleg secvențele convingătoare. E vorba de autenticitatea personajului, dar și de atitudine. Pentru Umbre, am avut de ales între Bucur, Vasluianu și Pavlu. L-am ales pe ultimul, pentru atitudine.

Ziceai că ai replici. Intri în jocul personajului la probe?

Uneori, mai ales când replicile sunt interesante. Odată eram la un casting (Toni Grecu – scenarist), iar actrița care dădea proba a intrat cu pasiune în rol. Trebuia să fie agresivă, implicată, așa că a început să mă lovească. Avea o sacoșă și mi-a cărăbănit câteva, încât nu se poate spune c-am uitat proba respectivă.

Altădată, o actriță era emoționată sau ceva, nu putea să intre în situația scenică, în timp ce partenerul de joc era amorsat. Ea și-a pierdut controlul, s-a enervat și l-a luat la bătaie.

Care crezi că este cheia succesului tău?

Dragă Zenob, mă constrângi să-mi fac publice secretele! Ei bine, îți voi destăinui că secretul meu este punctualitatea. Nu am întârziat niciodată. De fapt, a fost o dată, la un casting, la Londra, se închisese o stradă și-a trebuit să ocolesc. Dar chiar și-așa am întârziat doar un minut. Când am intrat pe ușă – mi-am bătut ceasul. A fost momentul în care am hotărât să nu mi se mai întâmple niciodată și așa a fost.

Pe cine vezi în Hamlet – film?

Pe Smarandache.

Dar în Dna T (Patul lui Procust)?

Oh – pentru rolul acesta sunt puține actrițe. Aida Economu cred că ar putea fi Dna T.

Ce roman românesc ți-ar plăcea să fie ecranizat și de către ce regizor?

Groapa de Barbu o văd făcută film – cred că Mirică ar putea să facă o versiune bună. Am cultul periferiilor, sunt bucureșteancă de multe generații. Bunicul lucra la Atelierele Grivița, iar eu m-am născut în Bucureștii Noi. Îmi plac gările, cartierele mărginașe. Bineînțeles, într-un astfel de film îi văd pe Gabi Spahiu, Sergiu Costache, Piștereanu.