Cred că ați remarcat dispariția sau cel puțin scăderea numărului de autori dramatici în ultima vreme. E un efect al democratizării artei, al ieftinirii talentului, al relativizării noțiunii de "competență". Spre deosebire de roman, gen popular prin definiție (exceptându‑i pe "esote­rici") dramaturgia este forma aristocratică a lite­raturii. Rădăcinile ei sacre își fac simțită prezența nu doar în tragedia antică, ci și în dramaturgia "burgheză", ori în teatrul absurdului, nemaivor­bind de Shakespeare, Corneille, Racine sau Lope de Vega. În tragediile antice, personajele aparți­neau exclusiv aristocrației, iar spectacolele pro­duceau un cutremur purificator. Autorii nu erau doar simpli meșteșugari ai cuvântului, ci mista­gogi, îndrumători sacri, oficianți ai unor misterii în aer liber. Ajunge să amintim, pentru această cronică, obârșia dionisiacă a tragediei. În cele treizeci și două de piese care ni s‑au păstrat de la Eschil, Sofocle și Euripide, esteticul și drama­ticul se hrănesc din sacru. Or, sacrul înseamnă delimitare, separare de lumea obișnuită, de pro­fan. Teatrul începuturilor, codificat, ritualizat, zămislit și regizat de sacerdoți ai literaturii, aproape impersonali, e tot ce poate fi mai diferit de proletcultismul recent.

Festivalul de la Avignon și‑a încetat deocam­dată existența din cauza unor evenimente neo­bișnuite, la care s‑a întâmplat să fiu mator. Pe una dintre arene se juca Hamlet, montat de un regizor român. Prințul Danemarcei avea bicepși enormi, ceafă taurină și pulpe de bizon. Își făcuse apariția pe o motocicletă portocalie, turând la maximum, învăluit de fum și decibeli. Mama sa, regina adulterină, era o puștoaică de șaptespre­zece ani, cu forme răscolitoare și aproape dez­brăcată. Ținea în mâini un vibrator, cu care se masturba în fața publicului (și a lui Hamlet) în timp ce‑și acuza fostul soț de "impotență, pros­tie și misoginism". Noul rege, asasinul fratelui și unchiul lui Hamlet, purta blugi și tricou mulat pe tors. Avea, și el, o musculatură puternică, iar în loc de sceptru agita un pistol mitralieră. De la prima scenă el se năpusti asupra reginei văduve și o posedă pe la spate, orgasmul fiind celebrat cu o rafală de gloanțe.

Modificând și trama shakespeareană, nu doar caracterul personajelor, regizorul o introduse, din primul act, pe Ofelia. Aceasta, interpretată de un transsexual cu păr incandescent și buze injectate cu botox, își făcu apariția pe un vehi­cul electric, bustul fiindu‑i acoperit de o pânză în culorile curcubeului. Publicul realiza, foarte repede, că Ofelia suferea din cauza reginei, de care era îndrăgostit(ă) și care o înșela cu diverși masculi. Ea/el scoase dintr‑o poșetă roz o cutiemetalică, o deschise, își presără pe dosul palmei un praf, pe care îl inspiră cu voluptate.

Personajele din arenă păreau niște mecanisme ghidate prin telecomandă, sau, mai degrabă, hipnotizate. Regizorii actuali militau pentru libertate absolută și necondiționată, pentru ima­ginație fără limite, fără prejudecăți și constrân­geri, dar numai în favoarea lor. Absolutismul regizoral presupunea, ca obligație sine qua non, aservirea tuturor celorlalți, de la scenografi și actori până la ingineri de sunet și lumini, teh­nicieni etc. Singurul îndreptățit să creeze liber, singurul candidat la statutul de "geniu" trebuia să fie regizorul. Actorii deveniseră pioni, mari­onete, executanți ai ordinelor unui ins omni­potent. Ei se mulțumeau să redea, prin gesturi, cuvinte, adesea urlete, grohăituri sau alte sunete nearticulate, viziuuuuunea regizorală. În general această viziuuuuuune se năștea dintr‑o combina­ție de obrăznicie (botezată "îndrăzneală"), incul­tură, narcisism și vanitate. Actul creator justifică orice, până și excrementul. Prostia și vanitatea sunt reprobabile, stârnesc revoltă atunci când ne ating în viața noastră de zi cu zi, când ne rănesc demnitatea personală și ne afectează ego‑ul. Când însă devin complice la un "act creator", în cazul de față, "regizoral", ele par să‑și dizolve carac­terul nociv și devin suportabile, ba chiar pozi­tive. Regizorul are dreptate. Piesa e doar un "joc", o "convenție". Dacă "viziunea regizorală" îi cere actorului să se dezbrace gol pușcă în fața specta­torilor, printre aceștia numărându‑se copiii sau părinții lui, ori să se masturbeze, ori să înjure, "pentru autenticitate", să se bălăcească, la pro­priu, în noroi (cum s‑a întâmplat pe unele scene), ori să mutileze piesele lui Sofocle, Shakespe­are, Cehov, Strindberg, el trebuie să se supună. Orice împotrivire ar leza majestatea regizorală, ar întina "actul creator". Pe altarul libertății strict regizorale au pierit libertatea și demnitatea acto­rilor, talentul, transpirația și originalitatea dra­maturgilor. Marii autori clasici au fost tăiați felii, devenind simplă materie primă – prin câteva replici și câteva secțiuni de intrigă – pe care demiurgul‑regizor o poate folosi, amestecată cu alte ingrediente, după bunul său plac.

Hamlet‑ul de la Avignon ducea lucrurile până la extrem. Nu voi prezenta întreaga desfășurare a evenimentelor, cititorul putând răsfoi dosarul de presă. În timp ce personajele principale – regele, regina, Hamlet și Ofelia – se certau "ca la ușa cortului", cufundând textul shakespearian în cazanul cu mahalagisme și vulgarități, ecra­nul amfiteatrului s‑a luminat brusc. Cei patru s‑au retras, ascultând și privind cu atenție. Într‑un peisaj carpatin se decupa silueta unui castel care avea trei turnuri. Era noapte, cerul plin de stele. Pe zidul turnului din dreapta se mișca un punct alb. Camera se apropia de el cu încetinitorul. O muzică duioasă, cu inflexiuni hieratice, însoțea imaginile. Spectatorii erau cuprinși de un sentiment aproape magic. Din semiobscuritate apăreau trăsăturile unui băr­bat în jur de șaizeci de ani. Purta zale și coif, doar fața îi rămăsese descoperită. Avea barba hirsută, colilie, ochi verzi și o cicatrice uriașă, pe care și‑o atingea, involuntar, din când în când. Fondul muzical deveni trepidant, o tobă marcând ritmul in crescendo. Atunci bărbatul căzu în genunchi și rosti:

I am thy father’s spirit,

Doomed for a certain term to walk the night,

And for the day confined to fast in fires,

Till the foul crimes done in my days of nature

Are burnt and purged away. But that I am forbid

To tell the secrets of my prison house,

I could a tale unfold whose lightest word

Would harrow up thy soul, freeze thy young blood,

Make thy two eyes like stars start from their spheres,

Thy knotted and combinèd locks to part,

And each particular hair to stand an end

Like quills upon the fretful porpentine.

But this eternal blazon must not be

To ears of flesh and blood.

Când ajunse aici, camera se îndepărtă și tru­pul fantomei apăru în toată majestatea. Își drese puțin vocea, ridică brațul, apoi, în loc să‑l indice pe fratele său drept autor al crimei, întinse degetul asupra cuiva din rândul întâi. Imediat urmară cuvintele:

List, list, O, list!

If thou didst ever thy dear father love,

Revenge his foul and most unnatural murder!

Ultimul vers fu rostit cu furie. Publicul simți o briză rece, tăioasă. Nu înțelegea dacă ceea ce se petrecea în arenă sau pe ecran fusese regizat, sau dacă lucrurile scăpaseră de sub control. Nedu­merirea se preschimbă foarte repede în spaimă și cutremurare. Împins de un resort suprauman, actorul care‑l interpreta de Hamlet țâșni din fun­dul arenei, urmat de ceilalți trei. Cu toții păreau că se treziseră dintr‑un coșmar. Se uitau, buimă­ciți, la îmbrăcămintea lor, la perucile stridente, la machiajele hidoase, nevenindu‑le să‑și creadă ochilor: erau ei, sau niște străini? Cum ajunse­seră în halul acela?

De sus, de pe ecran, fantoma îi privea cu degetul ațintit în continuare asupra cuiva din rândul întâi al amfiteatrului. Fără să se gân­dească la nimic, fără să mai despice gândul în patru, melancolicul Hamlet se năpusti, ca un bolid, asupra locului indicat, îl înșfăcă de mij­loc pe cel care‑l ocupa și îl azvârli pe nisip, în mijlocul scenei. Apoi se întoarse către fantomă și rosti: "O, tată, iartă‑ne păcatul servituții și al trădării! De acum înainte nu vom mai îngădui ca nicio piesă, scrisă de tine sau de alții, să fie muti­lată. Profanatorii își vor primi pedeapsa."

Și, sub privirile publicului, regizorul – căci el ocupa locul arătat de înzăuatul duh – fu dez­brăcat, acoperit cu niște pene multicolore, apoi introdus cu sila într‑o colivie și ridicat la câțiva metri deasupra solului. Acolo rămase o noapte și o zi, până când jură solemn, în fața imaginii sacre a Thaliei, că‑și va găsi o altă meserie.

Într‑adevăr, peste câteva săptămâni, trecând pe rue de la Huchette din Paris, am zărit un inscu favoriți și chelie, ademenindu‑i pe turiști într‑o franceză aproximativă: "Des crêpes, nous avons des crêêêpes, mesdames et messieurs, des crêêêêpes à la roumaine!" L‑am recunoscut îndată pe regizor.

*

Tot în seara în care, la Avignon, Hamlet îl răz­buna pe Shakespeare, la Teatrul Perestroika din Berlin, actorul care interpreta Oedip în nahuatl s‑a răzvrătit, fiind cât pe ce să înfigă broșa Iocas­tei în ochii regizorului mexican. Din fericire, un spectator a intervenit la timp împiedicând tra­gedia. Pe o scenă bucureșteană, unde avea loc premiera Bacantelor, actrițele s‑au dezlănțuit cu atâta furie, încât au sfârtecat, în câteva secunde, hainele regizorului. Apoi l‑au azvârlit gol-pușcă într‑un butoi și l‑au rostogolit pe bulevardul Eli­sabeta în aplauzele trecătorilor. Individul a fost recuperat a doua zi din Dâmbovița. Dârdâia, rostea fraze incoerente, cânta romanțe și se lovea cu pumnii în cap. Polițiștii l‑au transportat la spitalul de psihiatrie, unde se află și astăzi. Com­pune piese într‑o limbă necunoscută și se crede Arca lui Noe. Alte revolte au avut loc în Ankara, Sofia, New York, Tecuci, Londra, Paris, Veneția, Barcelona. Piesele autorilor clasici au dispărut, deocamdată, din programul teatrelor… până la normalizarea situației.

Din volumul Îmblânzitorul de licurici, Editura Vremea, 2023.