Oglinzile și paternitatea sunt niște abominații,

pentru că multiplică numărul oamenilor. On Uqbar – The Anglo-American Encyclopedia XLVI, New York, 1917

Orice relație de iubire se termină de regulă cu o confesiune, iar nu de puține ori acestea seamană cu cea a unui om care mărturisește un omor. În ultimele momente împărtășite de doi oameni pot fi otrăvite oceane de amintiri, rutine întregi pot fi incinerate, iar dorințele și planurile ce pluteau în aer până de curînd pot fi sugrumate cu brutalitate de către partea care săvârșește fapta. În cazul meu, cele două confesiuni se suprapun aproape în totalitate numai că partea din mine care a ucis-o pe Irina, logodnica mea, continuă să trăiască liberă, în timp ce eu trebuie să îi duc la capăt pedeapsa.

Crima s-a înfăptuit încet, aproape metodic, pe durata mai multor luni. Totul a început în momentul în care mi-a mărturisit că dorește să pună punct relației care deja ne unise de atâta timp, fără a oferi motive concrete. A urmat o perioadă de separare, timp în care m-am cufundat în muncă, crezând că obținerea unui doctorat mă va reîntregi. După ce euforia inițială s-a disipat am aflat rapid că lucrurile nu stăteau deloc așa, noua mea viață fiind la fel de artificială precum una din povestirile scurte pe care le imaginam ca să forțez timpul să treacă mai repede. În cele din urmă atracția cunoscutului, a familiarului (a cărei absență poate transforma un om obișnuit într-un soldat ori într-un revoluționar) a reușit să ne readucă împreună și să ne facă să vorbim despre posibilitatea împăcării. Pentru ea aceasta era posibilă doar dacă avea loc cu promisiunea unei căsătorii. Presat de nevoia de a reveni la realitate, am acceptat și astfel am cerut-o de soție.

Vizitele au început la scurt timp după aceea. La început el a fost extraordinar de discret, ferindu-se ca eu să îl observ în mod direct. L-am trecut ușor pe seama unor simple defecte de memorie, fie din partea mea ori a celor din jurul meu. Puteam, de pildă, să sosesc într-o seară acasă iar Irina să mă întâmpine mirată, fiind convinsă că mă auzise intrând cu puțin timp înainte. Nu de puține ori mi-au spus câțiva prieteni că li s-a părut că mă văzuseră într-o parte a orașului în care era imposibil să fi fost la orele respective. Chiar și câțiva colegi au început să mă întrebe de ce nu le răspundeam după ce îi întâlneam pe holurile universități. Desigur, cazurile acestea puteau fi explicate ușor – Irina putea fi oricând înșelată de un sunet produs de coastele de lemn ale casei ori chiar de simplul fapt că se aștepta ca eu să sosesc la ora stabilită. În rest puteam fi confundat foarte ușor cu un vizitator în facultate iar prietenii mei îmi puteau proiecta trăsăturile pe chipul oricărui străin privit de la depărtare. În același timp am început să observ cum sentimentul de noutate și de neprevăzut începea să dispară treptat din viața mea, fiind înlocuit de o senzație mai apăsătoare ca orice rutină – în cele din urmă urma să devin precum un actor care, odată ce a observat indicațiile de pe scenă, nu mai era capabil să se gândească la altceva.

Odată ce a prins puțin curaj a început să mi se-arate, mereu cu grijă, mereu acoperit de umbră. Într-o seară stăteam de vorbă cu Irina, punând la punct ultimele detalii legate de nuntă, când am ieșit să vorbesc la telefon. Am revenit în dormitor la ceva timp după și am surprins-o în fața oglinzii, pregătindu-se de culcare și povestind, ca și cum ar fi vorbit cu cineva. În spatele ei am văzut cum un contur negru, o formă vag umanoidă dar cu o coadă lungă și stufoasă, își așezase ferm mâinile pe abdomenul ei. Speriat, am fugit la ea și am cuprins-o întocmai ca umbra aceea blestemată în timp ce ea a continuat să vorbească. Simțindu-mă aproape, s-a întors către mine și m-a sărutat, vizibil excitată. Am pus nefericitul eveniment pe seama oboselii și adormit repede în seara aceea, căzând într-un somn greu și agitat, simțind cum și visele-mi erau supravegheate de o pereche de ochi reci și galbeni ce mă priveau de departe.

În perioada ce a urmat el a continuat să mi se arate iar impresiile și jocurile de umbre de la început au căpătat treptat tot mai multă substanță. În același timp treceam și eu printr-o transformare fizică, nopțile nedormite și starea continuă de tensiune în care mă găseam în timpul zilei, încercând să îi anticipez următoarea vizită, începuseră să-mi afecteze alimentația, condiția fizică și chiar și atenția. De la zi la alta simțeam cum eu slăbesc în timp ce el devenea tot mai puternic și mă simțeam incapabil să redresez procesul. Frustrarea a continuat să se adune, iar Irina a început să simtă efectele acestei curse care tocmai începuse între mine și musafirul nostru.

Era o dimineață în care aveam programat prânzul cu părinții ei când am început să-l simt cum încerca să-mi saboteze fericirea la care lucrasem amândoi atât de mult. Eram în dormitor, în fața oglinzii, aranjându-mi cravata și privind-o pe Irina în timp ce ea stătea întinsă pe pat, când am văzut aceeași umbră blestemată, acum purtându-mi fața și hainele, vorbind cu ea aproape șoptit, încercând s-o liniștească într-un mod nesincer:

“Nu e vorba că nu te mai iubesc, dar am fost incredibil de stresat în ultima vreme, te rog să înțelegi."

Într-adevăr, Irina era pe bună dreptate îngrijorată datorită comportamentului meu absent din ultima vreme și a indifereței mele legate de planificarea nunții ce bătea cu pași repezi la ușă. Nu puteam să îi spun că un demon începea încet-încet să pună stăpânire pe viața mea, așa că am recurs la primele cuvinte ce mi-au venit în minte, care, paradoxal sau nu, erau aceleași vorbe rostite de către noul meu companion.

“Nu e vorba că nu te mai iubesc, dar am fost incredibil de stresat în ultima vreme, te rog să înțelegi."

Să fi fost blestemat cu darul premoniției? Nu era cazul, ceea ce se desfășura sub ochii mei era un fenomen spontan, necontrolat. În fața mea nu erau viziuni ale viitorului, ci acțiunile unei ființe vii, ale unui parazit care încerca să încerca să mă transforme în gazda sa. Acest alt eu-însumi, această impresie a mea îmi arăta extrem de precis tot ceea ce urma să fac, să gândesc ori să spun, prin simplul fapt că le făcea înainte. Era întocmai ca o hartă a vieții mele, o succesiune de puncte pe care eu eram determinat să le ating în aceeași ordine cu cea hotărâtă de forțe pe care nu le pot bănui. Unii ar fi găsit comfort în asta, însă eu am fost rapid cuprins de un sentiment de claustrare și futilitate.

Bineînțeles că nu m-am resemnat în a urma instrucțiunile acelei ființe care semăna tot mai mult cu mine. Am început să caut cazuri similare cu al meu, răsfoind întâi jurnale medicale și citind articole despre derealizare și depersonalizare, crezând că fusesem lovit de episodul de debut al unei tulburări disociative. Mi-a atras atenția o notă de subsol dintr-un astfel de articol, unde se contura o paralelă cu anumite ființe specifice folclorului scandinav ce păreau să se comporte într-o manieră identică cu musafirul meu. Conform tradiției, fiecare om primește un spirit la naștere care îl va imita în sincron perfect pentru tot restul vieții. În anumite situații însă, acest spirit poate apărea înainte ca stăpânul său să acțiuneze, arătându-i acestuia ce ar fi urmat să facă. În același timp, cei din jur i-ar auzi vocea sau pașii, i-ar simți mirosul sau l-ar vedea cu colțul ochiului înainte ca acesta să fie prezent fizic.

O vreme am încercat să-i rezist, folosindu-mă de direcțiile pe care acesta mi le oferea pentru a face exact opusul, vrând astfel să demonstrez amândurora că păstrasem cel puțin ideea unui liber arbitru. Însă la fiecare ocazie celălalt mă ghicea la perfecție, modelând situațiile în așa fel încat eu să nu mă pot abate de la scenariul pe care îl pregătise cu atâta atenție. Mă trezisem pregătit să refuz orice invitație făcută de o cunoștiință pentru că mă gândeam că celălalt deja o acceptase înaintea mea, doar pentru a afla în cele din urmă că cineva care îmi purta fața deja o refuzase. Mă simțeam ca un pasager într-o mașină care se conducea singură și din care nu puteam ieși.

Relația mea cu Irina a continuat să sufere odată ce el și-a găsit vocea iar eu am pierdut-o pe a mea. Am început să ne închidem în noi, să renunțăm la a ieși împreună în lume și de a mai primi vizitatori. Certurile erau tot mai dese și urmau scenarii clare, care se repetau cu regularitate. Orice încercare de a remedia lucrurile, de a depune un dram de efort care ne-ar fi dus pe drumul pe care amândoi ni-l doream era imediat anulat de forța obișnuinței și de instrucțiunile demonului. Orice speranță era invalidată de mărturia vie din fața ochilor mei că lucrurile erau decise demult. Vedeam clar că era nefericită, însă nu puteam face nimic s-o liniștesc. O iubeam mult prea mult, sau așa reușisem să mă conving, ca s-o eliberez. În același timp, ajunsesem să nu mai fac nimic înainte ca geamănul meu să mă sfătuiască. Noaptea, în vis, transformarea mea era aproape completă, eu jucând de regulă rolul unui animal rănit (de obicei o vulpe sau o căprioară) urmărit în permanență de către un vânător nevăzut.

În cele din urmă am hotărât (nu știu dacă eu și Irina sau noi trei) să ne întoarcem în lume și să acceptăm invitația la balul mascat organizat de un prieten comun, vădit îngrijorat de absența noastră prelungită din cercurile pe care le frecventam înainte. Într-adevăr, trebuia sa păstrăm aparențele logodnei deși mutasem nunta la o dată nedefinită. Trecând de recepție, ne-am despărțit rapid unul de altul și ne-am pierdut prin mulțimea de oameni costumați. Nu a durat mult până când el mi s-a arătat, mai clar și mai jucăuș ca niciodată. Purta același costum ca mine, o pelerină neagră cu mănuși albe și o mască în forma capului unei vulpi, decorată cu pene ce se asemănau cu două coarne. L-am urmat ca-ntr-un vis printre rândurile de arlechini, pisici negre, doctori medievali și zâne, toți râzând sub măștile lor adevărate, privindu-mă cu ochii lor reci și galbeni. Am ajuns până în dreptul gazdei, pe care l-am surprins ținându-se de mână cu Irina într-un mod tandru și familiar. Bărbatul, care era îmbrăcat într-un costum asemănător cu al meu, părea să îi șoptească ceva logodnicei mele, după care acesta s-a retras în mulțime, în timp ce Irina s-a dus într-o cameră de lângă capul scării.

Fratele meu a urmat-o, știam că zâmbea pe sub mască, pentru că eu eram el. L-am văzut cum și-a pus mâna în buzunar – am făcut întocmai și am simțit răceala metalului. După, l-am urmat pe el și pe Irina în cameră.