Ne uitam la blocurile fără sfârșit care înconjurau Gara de Nord. La fel de gri ca la noi, dar mai mari, pline de graffiti-uri albastre, galbene, verzi, cu balcoane imense în care cred că puteai juca fotbal, iar când și când apărea câte o casă foarte înaltă, cu o structură atipică. Nimic din înghesuiala paralelipipedelor cunoscute, ci unduiri, geamuri rotunde și câte un colț ridicat de parcă ar fi fost un cuib de castel. Cu ochii la toate zidurile, pierdeam adevăratul peisaj, fetele în fuste mini la care Costi fluiera ca un apucat. Veneam pentru prima oară la București cu Costi, colegul meu de bancă din liceu care copia după mine, dar mă învăța să fumez drept răsplată.

Viața lui era o aventură continuă, cu sport, cu bătăi, cu fete care voiau să se mozolească, cu bani furați de la ai lui, cu haine noi și de marcă, cu orice prostie învățată pe de rost. Eu luam note mari de frica lui taică-miu, mergeam șters de parcă eram maică-mea și încercam să fumez câte-o țigară până-mi lăcrimau ochii în al treilea veceu din dreapta. Doar că în weekend-ul ăsta mă inclusese și pe mine în scuza lui perfectă : urma să stau la el și să învățăm pentru tezele de la română. Le-am spus alor mei, dar taică-miu era ocupat cu niște știri, iar maică-mea a îngânat ceva aproape în șoaptă. Am plecat fericit spre apartamentul din micro unșpe, unde Costi se tot distrase timp de o săptămână, de când ai lui plecaseră într-un concediu în Portugalia. De cum am intrat în apartament, Costi m-a luat de braț și am început să alergăm pe scări. După douăzeci de minute urcam într-un tren care ne ducea spre Gara de Nord. Fumam tușind la fiecare al doilea fum, scoteam mâinile pe geam și îl ascultam pe Costi povestind despre toate tâmpeniile pe care le puteam face în București.

Muream de nerăbdare și de frică. Toți profesorii ne avertizau că în capitală colcăiau drogații și problemele de tot felul. Dar eu mă ghidam după mimica lui Costi. Râdea mai mereu, cumva sigur că viața îi va oferi o ocazie de a se strecura, la fel ca fetele pe care le cucerea fără greș. Nu știam cum de îi reușeau tertipurile care ar fi părut ridicole și idioate în gura altui băiat. Dar în lumea lui felul în care își aranja părul stârnea un fel de magnetism, iar toate prostiile la care se puteau gândi colegii de clasă erau deja bifate pe lista personală a lui Costi. În schimb la ore tăcea chinuit, îi evita pe profesori și trăgea de el ca să nu ia doar note de trecere. După chinul de câteva ore, fața începea să i se lumineze, descoperea prieteni peste tot, știa numele tuturor fetelor din liceu, vorbea engleza de la MTV și avea mereu o geacă de blugi cu reclame cusute pe spate. Gura nu-i tăcea când plecam de la ore, preocupat de sutele lui de tertipuri. În general, nu părea că-și bătea prea mult capul cu viața. M-am hotărât să nu fac nimic din ceea ce trebuie să fac, exact ca puștiul ăla de la lecția de engleză. În fața torentului lui de idei trebuia să devin atent, să ies cumva din huzureala în care mă induceau hoinărelile noastre în drum spre casă și să încerc să-mi aduc aminte de fragmentele pe care le cita. Zâmbeam încurcat și îi dădeam dreptate, deși habar nu aveam ce voia să spună.

Gara de Nord părea o gură mare și știrbă în care se tot îndesau vagoane. Nu aveam nici un bagaj cu noi, doar două pachete de Viceroy. În timp ce ne uitam după prietenul care trebuia să vină să ne ia de la gară, îl bombardam pe Costi cu întrebări, unde o să dormim, ce o să mâncăm, cine sunt prietenii ăștia ? Stai liniștit, ne descurcăm. Iar figura lui se destindea instant și mă obliga să intru în lumea lui fără probleme. De lângă o gheretă cu ziare ne făcea semne un băiat înalt și brunet. Avea un cercel mare în urechea stângă și un nas de vultur. L-a salutat pe Costi și au vorbit câteva minute, apoi am luat-o spre tramvai. Am vrut amândoi să ne luam bilete, dar studentul a râs de noi ca de niște papagali. Ne-a zis că stă el cu ochii pe controlori și că nu trebuie să plătim ca fraierii. Am mers uitând-ne pe geamurile tramvaiului câteva stații. Lumini, case dărăpănate, lume multă și neoane gigantice.

Am ajuns în Regie și nu-mi puteam lua ochii de la fete, de la cluburi sau de la zecile de gherete cu de toate. Studentul cu cercel ne-a dus într-o cameră de la etajul trei, unde erau vreo cinșpe băieți și vreo patru fete. Ne-a pus niște pahare de plastic în mâna pline cu rom plus cola și ne-a spus să ne distrăm. Costi încerca să ajungă la vreuna dintre fete, dar erau prea mulți băieți în jur. Am rămas mai spre ușă să ne holbăm, să bem și să comentăm.

Din când în când se mai oprea muzica pentru întrebările care deveniseră un refren cântat de fete. În ce club mergem, cine mai vine, când plecăm ? Începeau dezbateri, grupuri de câte doi-trei dezertau, câte cineva făcea o glumă, apoi se umpleau iar paharele și bubuia muzica. Într-una dintre pauze, o fată cu un decolteu mare a început să vorbească cu vreo doi și să le explice ce fel de tatuaje avea : cuvântul unity pe încheietură, o floare de iris pe omoplat și un diavol mic și roșu. Dar nu vă spun unde e. Unul dintre băieți a întrebat-o de ce un diavol roșu. Uneori am chef de câte o nebunie fără nici un motiv. Atunci torn câteva picături de vin pe diavolul mic și el începe să țopăie. Studenții au râs cam fără chef și s-au lins pe buzele vineții. Apoi a început muzica.

Pe la unșpe au venit niște studenți străini, altă pauză, alte reconfigurări de grup, iar apoi muzică. Noi doi ne amețiserăm, dar nu conta. Peste o jumătate de oră nu mai rămăseseră prea mulți studenți în cameră. În fumul gros, studentul cu cercel ne-a zis că mergem în club și noi, dar după ce luăm metroul o tură. Râdeam ca proștii și nu eram atenți la cei trei studenți care își înfășurau câte o bandă albă în jurul pumnilor. Am coborât din bloc, am mers vreo câteva minute până la gura de metrou deasupra căreia scria mare, cu litere albastre : Grozăvești. Frigul de afară ne mai dezmeticise un pic. Reflexul nostru a fost să ne ducem spre casa de bilete, dar ne-am adus aminte de tramvai și am așteptat. Studenții au început să râdă, ne-au spus că o să intrăm fără bilet, dar trebuie să ne țină picioarele. Am traversat cu ei pasajul de la metrou de unde puteam să vedem dacă a ajuns vreunul deja în stație. S-a auzit scârțiitul de linii. Studenții ne-au făcut semn și am sărit cu toții peste barele rotitoare. Femeia grasă din gheretă a țipat după noi, dar toți cinci am coborât scările și ne-am urcat repede în metroul care urma să plece. Vagoanele galbene și ponosite erau aproape goale. Pe scaunele roșiatice erau scrise nume complicate, formule și multe yo-uri.

Studentul cu cercel ne-a zis că trebuie să belim ochii și să fim atenți. Înainte să ajungem în club, ei aveau chef să vâneze niște aurolaci. M-am uitat la Costi. Zâmbetul lui nu era deloc destins. El știa să se bată, eu știam să mă feresc. Am înghițit în sec. Cei trei studenți au început să se uite prin vagoane. De obicei mai cerșește câte unul la sfârșit de program. Dar dacă nu dăm de ei la metrou, îi găsim la Gara de Nord. Se uitau unul la altul rânjind printre buzele subțiri. Unul avea plete și ochii mici, altul o mandibulă imensă. Își mângâiau pumnii înveliți în benzile albe. La Eroilor au văzut doi aurolaci stând într-un vagon gol. Am ieșit cu toții și ne-am urcat în vagonul lor. Ne-am așezat pe scaune și mă uitam când la studenți, când la cerșetorii cu niște pungi în mâini. Numărau niște bani, iar în buzunare le zornăiau monedele. Când trenul s-a pus în mișcare, studenții s-au ridicat rapid și s-au dus spre capătul trenului cu mersul sigur de încăierare. Aurolacii i-au văzut și au început să țipe. Trenul trecea prin tunelurile care estompau tot. Mă uitam la fețele lor, la fețele tuturor și ridurile se întortocheau ca niște furci înfipte în pământ.

Studentul cu cercel i-a dat un picior în burtă unuia dintre ei. Altul l-a pus pe Costi să-l țină pe al doilea aurolac. Se zbăteau amândoi și se înghesuiau în colțuri. Își puneau mâinile în cap și țipau. Cel pe care îl ținea Costi în brațe era mai mic decât mine. Era știrb. Studentul cu mandibula imensă i-a înfipt pumni în coaste și apoi i-a umflat un ochi. Studentul cu cercel a venit spre mine și mi-a țipat în ureche : dă-le-n dinți de javre. Și m-a împins spre ei. Nu știam ce să fac. Un student a venit, a ridicat un picior și l-a pocnit în spate pe unul dintre ei. Uite așa, bă. Am dat și eu cu piciorul, iar apoi Costi m-a tras spre el.

Am ieșit de la metrou, iar studenții fumau și povesteau fericiți cum le clănțăneau dinții aurolacilor. O să vă ducem într-un club pizdos, băi Costi. M-am uitat la Costi. Îi tremurau mâinile cu care își aprindea țigara.

Nu am putut să intrăm în primul club pentru că nu ne-au lăsat matahalele de la intrare. Am așteptat și apoi am mers mai departe. Într-altul am putut să intrăm și am băut împreună, fără să ne uităm unul la celălalt. Fetele erau în mini, dar nu mă puteam uita la ele, eram cu ochii lipiți de cei trei studenți care se pierdeau în mulțimea agitată, care beau la bar, se întâlneau cu alți studenți, fumau și urlau. Printre toate acele trupuri zgâlțâite mi se părea că toți au tatuaje ascunse cu diavoli negri, verzi, cyclam care țopăiau fără oprire.

Pe la patru, studentul cu cercel ne-a zis că mergem la culcare. Ne-am dus în camera de cămin cu patru locuri, doar unul dintre colegi era plecat așa că eu și cu Costi trebuia să dormim în același pat. Stăteam amândoi pe spate și ne uitam la luminile de pe tavan, proiectate de mașinile care treceau pe lângă cămin. Aveam ochii deschiși și nu ne mișcam. Studenții sforăiau în jurul nostru. Într-un târziu, Costi își masă bărbia vânătă și se întoarse cu spatele spre mine. M-am întors și eu cu spatele spre el. Mă uitam la peretele pe care era scris cu un marker pe un poster cu Paraziții : I shot a man in Reno/ Just to watch him die. Iar dedesubt : pumn peste pumn, ca vertebră. Afară, pe Splaiul Independenței, o motocicletă acceleră subit.

(povestire din volumul Viespea de pe limbă, în curs de apariție)