Îi numeau Guzgani. O dată la câteva nopți apăreau la frontieră și începeau să mișune orbiți de beznă și de frică. 

Nikos se obișnuise atât de mult cu colcăiala refugiaților, încât îi clasificase în rândul sunetelor naturii. O specie inferioară foșnetului de vânt. 

Când primise telefonul de înștiințare în legătură cu noua captură, moțăia în pat, cu ochii mijiți în lumina LCD-ului, urmărind un meci în reluare al lui Panathinaikos, echipa lui de suflet încă din copilărie, când bătea mingea pe străzile din Amerikis, în infinitele veri ateniene, purtând un maiou alb pe care scrisese un nume sacru: Angelos Messaris, zeul interbelic al echipei din Atena, pogorât printre muritori din bătăturile Kefaloniei. 

−Am prins patru Guzgani. Adu mașina.

Nikos se frecă la ochi și oftă plin de lene. Era sătul de ei. Unii fac războaie, iar alții trebuie apoi să plătească factura. Cum ar fi el, el și nervii lui tot mai slabi. Dar unde să mai încapă și ăștia? Țara devenise un enorm centru de procesare a Guzganilor; mulți dintre ei, care nu ajunseseră încă în favelele insulelor din Egee, luaseră cu asediu periferiile capitalei, amestecându-se cu băștinașii crimei organizate, și încet-încet se extindeau spre centru. O fi Atena orașul desfrâului și-al anarhiștilor de stânga, dar până și speluncile de mucava numite pompos "tabere de refugiați" nu mai găseau toleranță aici. Toleranță și nici spațiu vital. Nu puteai chiar să-i trântești sub nasul bogătașilor, la porțile oligarhilor din Palaio Psychico. 

Trase giaca îmblănită pe el și ieși din clădirea centrală, aprinzându-și o țigară. Urcă în dubă și porni spre sectorul în care fuseseră prinși Guzganii.

*

Mașina hurducăia, farurile luminau un macadam ce străbătea o vegetație uscată. Ierburi înalte curgeau zgribulite pe lângă dubă, frecându-se de portiere. Deși vântul obișnuia să-și facă de cap în perioada asta a anului, vremea era acum calmă ca un cântec de leagăn. Cât privește prima ninsoare, aceasta își tot amâna sosirea. 

De cincisprezece ani lucra la poliția de frontieră și ochii lui văzuseră destule grozăvii în toată vremea asta. Granițele delimitează teritoriile statelor, ni se spune, dar nu asta este adevărata lor menire. În toți anii de muncă, el înțelesese că rostul unei frontiere este acela de-a colecta povești - așa cum se agață muștele în banda adezivă. De pildă, nu-l va uita cât va trăi pe bătrânul Almir. Venea din Kapshticë la ceva vreme, confuz și înrăit. Apărea la graniță înarmat cu un topor. Albanezul avea un păr sârmos ca peria de vase și niște riduri ca cioplite cu briceagul. Umbla hăbăuc, căutându-l pe frate-său să-l omoare, zicea că-l păcălise în acte și că-i furase pogoanele primite moștenire de la taică-său. Cu vremea, se obișnuiseră toți cu apariția de strigoi a moșului, care era blând ca un mielușel cu ceilalți - el nu voia decât să dea ochii cu nemernicul de Endri (fratele) și să-și facă dreptate. Numai că vrăjmașul lui se curățase demult și mai trăia doar în mintea roasă de Alzheimer a moșului. Bătrânul purta o brățară cauciucată la mână, pe care era trecut un număr de telefon – în caz că se rătăcea, să fie returnat rudelor nepăsătoare. Ca și când ar fi fost un câine. Când îl zărea pe moșneag la pichet, Nikos se gândea la acei omuleți mecanici care bat ora fixă în turnurile cu ceas. Sărmanu’ Almir, habar n-avea că de fapt venea la graniță ca să-și caute moartea; pe care, de altfel, avea s-o și găsească: într-o râpă nu foarte adâncă de lângă frontieră, care se albea de păpădii primăvara; crăpase acolo pe-o pătură pufoasă de licheni, cu brațele răsucite și gâtul rupt, iar toporul îl însoțise credincios în surpătură, zăcând lângă el ca tridentul lui Poseidon. 

*

Nimic în jur, nimic în fața farurilor, doar tușul nopții și pietricelele ce ricoșau sub podeaua mașinii. Nikos lăsă geamul jos și dădu un bobârnac chiștocului. Mucul de țigară zbură în noapte ca un licurici. 

*

− Fă cunoștință cu Guzganii noștri, îi zise lui Nikos unul dintre grănicerii care îi prinsese pe refugiați, Agapios. Uite, pe ăsta îl cheamă Mazaa. Pe ăla, Kamali. Pe ălalalt, Nuru. Iar pe ăsta de-aici, Kaleb. Cei patru fantastici. 

Agapios duhnea a băutură. Avea mitraliera pe umăr. 

Guzganii stăteau lungiți pe burtă în lumina lanternelor, cu mâinile la ceafă. Unuia dintre ei i se ridicaseră poalele hanoracului, lăsând la iveală niște coaste firave, zăbrele de pai sub o piele întinsă de foame.  

Parcă le simțea în burtă ghiorțăitul mațelor. 

− Din ce țară sunt? întrebă Nikos, uitându-se la ceilalți grăncieri (șase la număr). 

− Din mormânt, îi răspunse abrupt Agapios.

Nikos scoase pachetul de țigări și-și mai aprinse una. 

Agapios se lăsă pe vine și, cuprinzând ca pe-un hăț încheietura unuia dintre Guzgani, îi descleștă lent, aproape teatral, brațele de la ceafă, punându-i-le pe pământ.

−* Relax, așa, *relax, că nu vă vrem răul. 

Se întoarse și spre ceilalți și le ordonă pe un ton răstit:

−* Relax*!

Făcu un gest tăios. Ceilalți își puseră palemele pe solul rece. Lanternele jucau pe cozi de ochi și cefe care tremurau. Nikos se simți traversat de-o încordare rece. Rămânând în aceeași poziție, Agapios întinse mâna spre el, sugerându-i ceva. 

− Ce vrei? îl întrebă Nikos. 

Trei dintre degete se strânseră, iar celelalte două se despicară în V. 

− Vrei o țigară?

− Ăhă.

Îi întinse o țigară și bricheta. Flăcăruia brichetei lumină o secundă buza de sus, unde se ițea un herpes întărit. Agapios trase cu sete în piept și suflă apoi fumul în fața bărbatului de sub el, care tăcea smirnă, ținându-și ochii în pământ. 

Nikos își cercetă din priviri camarazii: se zgâiau muți și zgribuliți de somn, de parcă luau parte la un priveghi. 

Iar l-a apucat? se gândi. Mai asistase de câteva ori la puseurile de țăcănit ale lui Agapios, de obicei când acesta se afla sub influența alcoolului, ca acum, și simțea deodată nevoia să-i transforme pe Guzgani în micuța lui audiență, asupra căreia își vărsa frustrările și mai ales convingerile. Ideile. Cugetările. Uneori, în astfel de momente, luat de vria propriilor argumente, Agapios le mai căra câte-o palmă peste ceafă refugiaților – dar nu mai mult de-atât.  

Însă acum parcă plutea o tensiune diferită în aer. 

− Frate, hai să-i ducem în izolator și să ne odihnim, că o s-o luăm razna de la atâția Guzgani, îi zise Nikos, punându-i o mână pe umăr, vrând să aplaneze orice fierbea în Agapios și-i umbrea rațiunea. 

−Ia-ți mâna, cumetre, că-mi strici aura. N-am de gând să le fac nimic oaspeților noștri, vreau doar să port o conversație constructivă cu ei, atâta tot. Uite ce noapte cu cer limpede, numai bună să ne deschidă tuturor mințile. 

Nikos le aruncă o uitătură încruntată celorlalți grăniceri, căutând sprijin, dar nu găsi decât niște mimici sictirite și resemnate. Unul dintre ei, Giannis, cu o mustață ca de spahiu, veni lângă el și, trăgându-l puțin deoparte, îi spuse în șoaptă:

− Lasă-l să-și facă numărul. Sunt în siguranță Guzganii. În plus, n-am chef să ne luăm la ceartă cu debilul ăsta. Știi că odată pornit e în stare să-i meargă melița până la răsărit. Are iarăși una din nopțile alea. 

− Vorbești în numele tuturor?

− Nu, frate, doar în al meu. 

− Și ceilalți? De ce stau ca privighetorile?

Giannis ridică din umeri:

− O fi de vină oboseala. 

−* Jalla, jalla!* începu să-i zorească Agapios, făcându-le semne Guzganilor să se ridice în picioare. 

*

Guzganii stăteau acum aliniați cu mâinile pleoștite pe lângă corp, niciunul nu îndrăznea să-și ridice privirea. Dacă frica ar fi luminiscentă ca fosforul, ăștia ar iradia acum de ne-ar ameți, își spuse Nikos, uitându-se cu atenție la fiecare exemplar în parte. Acum că se ridicaseră în picioare, îi putea studia mai bine. Îi păreau și mai fragili așa decât arătau întinși pe burtă; niciunul un pic mai zdravăn, niciunul care să fi putut ține piept unei lupte corp la corp. Cu asemenea trupuri de mâna a doua, n-ai de ales, destinul te condamnă la groapa cu lei, te pune în hoarda supușilor. 

− Știu că nu sunteți jihadiști, le spuse Agapios. Am un simț aparte pentru canaliile de teroriști și dacă aș fi simțit că sunteți așa ceva, acum erați deja împușcați în ceafă și împachetați în saci. Uite, cu asta vă "fericeam".

Agapios dădu banduliera de pe umăr și le arătă mitraliera, însă nu o îndreptă spre ei.

− Ce dracu faci? interveni panicat Nikos.

− Nimic, cumetre, nu mai fi atât de sensibil... Deci, elevi, aceasta e o mitralieră M16. Puteți să vă holbați la ea, aveți permisiunea mea. Jalla! Jalla!

− Omule, le vorbești în greacă, nu pricep nimic. 

Guzganii nu-și clinteau frunțile. Nikos se uită la buzele unuia dintre ei, care părea a mormăi ceva în barbă. O rugăciune? 

Enervat din cauza situației, din cauza clovneriilor de cretin ale lui Agapios, Nikos plecă înapoi la mașină, blestemând și aprinzându-și din nou o țigară.

− Hei, cumetre, unde pleci? Te-ai plictisit? 

− Plec la mă-ta. 

Agapios se întoarse spre Guzgani și își continuă perorația:

− Nu-l băgați în seamă, e un umanist de școală veche, încă mai crede că aparținem unei democrații care are datoria de-a vă salva... Așa, unde rămăsesem (își duse arma la loc pe umăr). La filmele cu James Bond. 

Unul dintre grăniceri pufni, reținându-și râsul. Agapios se uită la el cu un rânjet blocat de-o grimasă, după care scoase telefonul și tastă pe YouTube: James Bond soundtrack.

− I-auziți! Tensiune. Mister. Bărbăție. Am văzut toate filmele cu 007. Toate, vă zic, toate! În piesa asta se află ceva ce nici eu, nici voi nu vom avea niciodată. Europa nu are nevoie de voi, cum nu are nici de noi (arătă spre grăniceri și spre el însuși). Europa vrea James Bond. Costume la patru ace, hoteluri de cinci stele pe Coasta de Azur, supermașini luxoase cu butoane magice, bărbați care practică viața ca pe-un sport și femei superbe care știu să frângă orgoliul unui demon doar sorbind dintr-un martini. La început, tot bântuiau pe-aici activiști duși cu pluta ca să vă apere, să vă ofere o șansă, dar până și pentru ei ați devenit banali. Acum sunteți doar un decor prăfuit, cu nimic mai deosebiți de boscheții ăștia din jur. N-aveți nimic de oferit Occidentului, vă duceți în suburbii și vă înrăiți, asta faceți. Începeți să visați răzbunare, o să vreți să distrugeți o lume care vă este atât de străină că nu vă puteți apropia de ea decât prin crimă...

*

Nikos aprinsese farurile pe fază lungă, ca să-i țină în vizor. Agapios se întoarse spre el și-i făcu semnul OK. Îi zicea ceva, dar Nikos nu auzea nimic din cauza huruitului filtrelor de aer condiționat, care ventilau înăuntru o căldură plăcută, încât toată încordarea de mai devreme i se diluase treptat într-o somnolență grea. 

Oamenii precum Agapios sunt făcuți ca s-o sfârșească rău, își spuse Nikos, e în natura lor o râcă neostoită, au în ei o sămânță încolțită de batjocură care mai devreme sau mai târziu le va fi fatală. Dar oamenii ca el, cum sunt cei asemenea lui? De ce nu găsea tăria de-a întrerupe mascarada? De ce urmărea aproape cu plăcere piesa proastă de teatru, lecția de dresaj? Oare pentru că nu-i mai considera pe Guzgani ființe umane, ci doar figurinele de unică folosință ale unui fenomen istoric? Oare pentru că morțile lor erau viciate statistic – erau prea mulți și năvăleau prea des, consumând astfel rezervele naționale de milostenie? Dar unde era abnegația lor orientală, de ce nu izbucnea din ei obsesia mistică în care fuseseră crescuți, de ce nu ripostau? 

Între timp, observă că tovarășii lui se dezmeticiseră din apatie și participau și ei acum la spectacol: gesticulau aprins, imitând atitudinea de gangster a lui Agapios, se amuzau, prinseseră gustul; le porniseră mai greu motoarele, dar acum fiecare voia să le explice Guzganilor cum stă treaba, se întrerupeau unii pe alții, căutând parcă să eclipseze vedeta grupului, ca și când ar fi fost niște adolescenți înfierbântați pe lângă regina balului. Cel puțin asta interpreta el din spatele parbrizului. Un lucru era clar: aveau o boală care transforma totul în jucării. Și el o avea. Dar de când devenise Agapios căpătenia lor? Ce, oare credea Aagapios că fusese singurul lovit de austeritate, de magnifica lor psihoză economică numită Troika? Credea că numai lui îi oferise Fondul Monetar Internațional permisiunea divină de-a se autoproclama stăpân cu arma peste viețile celorlalți? Și-n gloanțele mele tot nevoia de liniște se află, spuse Nikos cu voce tare, învârtind la maxim roțita de aer cald.

Și cum palavragea cu el însuși adâncit în gânduri, îl văzu ca prin vis pe Agapios cum îl înșfăcă brusc de țoale pe unul dintre Guzgani și-l târî după el în noapte. 

*

Nikos ieși în trombă din mașină, cu piedica mitralierei ridicată. Ceilalți grăncieri o luaseră la fugă după Agapios. 

− Nemernicule, nu-l ucide! urla Nikos din toți rărunchii, alergând prin vegetația jilavă.

Ieșind în grabă din mașină, uitase lanterna pe banchetă și fără o sursă de lumină putea cădea oricând în vreo groapă sau văiugă ori să-și rupă glezna pe terenul bolovănos ce înainta în pantă. 

Auzea grosimea bolovanilor alunecoși sub tălpi. Aerul rece îi șuiera în plămâni, sufocându-l. 

Petele de lumină ale lanternelor măturau bezna în direcții diferite. Care dintre ele era a lui Agapios? 

Se îndreptă la nimereală spre una dintre lanterne. 

− Evriklis, idioților, ce-ați făcut? Unde e Agapios? 

− Dă-mi drumul! I-am pierdut pe ceilalți Guzgani!

Grănicerul se smuci.

În secunda următoare, cerul se umplu de explozii multicolore. Artificiile se deschideau sub nori ca niște corole uriașe, picurându-și stelele peste satele din împrejurimi, care până cu o clipă în urmă păruseră inexistente în bezna deplină a frontierei. 

În perdeaua de lumină ce pica din cer, marcând intrarea în noul an, își făcură deodată loc niște zgomote puternice: mitraliera. 

*

Pașii lui Nikos începură să înainteze încet; vălătuci de aburi albi, aproape sticlind, măsurau respirația lui tăiată, iar faptul că gâfâia ca un muribund îl făcea să țină cu dificultate în cătarea armei silueta de care se apropia cu pași nesiguri. 

Da, erau răcnetele lui Agapios cele pe care le auzea acum. 

Cu patul mitralierei proptit în șold, Agapios trăgea spre înaltul cerului în ritm cu implozia galaxiilor de artificii. 

Ajuns la câțiva metri în spatele lui, Nikos lăsă însă arma jos, urmărind perplex scena care se desfășura în fața sa. Guzganul stătea prăbușit în rugăciune, ca și când muniția cerească ar fi fost însăși pogorârea lui Allah, în timp ce lângă el Agapios descărca rafală după rafală, strigând continuu către artezienele de focuri: 

− Bond! James Bond! Bond! James Bond!

Când încărcătorul i se goli, Agapios aruncă mitraliera și, întorcându-se spre refugiat, îl dădu un brânci cu talpa groasă a bocancului. Guzganul căzu moale într-o parte, iar din gura lui începu să iasă un șuvoi de cuvinte în arabă; cuvinte plânse, nu rostite. 

− Ieși! Marș în Occident! Du-te! Fii James Bond! Go! Jalla! Jalla!

Abia reușind să sprijine în palme, Guzganul încercă să o rupă la goană, târându-se mai întâi în patru labe. 

−* Jalla! *

Agapios dădea din mâini ca și când ar fi gonit un cârd de rațe și se chiora pe jos după pietricele ca să arunce după Guzgan.

Nikos simți deodată că-și pierde echilibrul, privirea i se împăienjenise, iar plămânii îi erau zgâlțâiți de-o tuse seacă. Așa că, aplecându-se lent, se trânti în fund și, lungindu-și picioarele, secat de energie, își duse mâna la piept, apăsând, încercând să-și regleze respirația pentru a-și domoli inima de fumător, căreia alergătura îi dădea de furcă. 

După ce se potoli, Agapios trecu pe lângă el și-l bătu camaraderește pe umăr. Îngâna colona sonoră a agentului 007. 

− Hei, cumetre, știi vorba asta de duh? "Ești un zmeu care dansează într-un uragan, domnule Bond". La mulți ani!   

Inima se încăpățâna să nu-i răspundă la comenzi, Nikos rămăsese cu ochii ațintiți în zarea cosmică și cu umerii moi, din ce în ce mai moi. Nu, nu, acesta nu era sfârșitul, Îngerul Morții nu se așezase de-a dreapta lui, își cunoștea prea bine inima hodorogită ca să nu confunde banalele ei capricii cu înfrângerea funcțiilor vitale. Clocotea încă de viață, iar soția sa, micuța lui Amara, nu va primi o veste tristă în noaptea asta, ci doar un bărbat atât de obosit în zori, încât nu va mai ști cum să-și descalțe șosetele. 

Încă o ploaie de artificii se umflă deasupra tărâmului secetos din vale, unde măslinii înfrumusețau sărăcia în zilele toride, desfâcându-se într-o erupție feerică, apocaliptică, izbăvitoare. Exact ca șuturile în vinclu ale lui Angelos Messaris.