Personaj de pe ecran, vorbind dintre teancuri de cărți, Cami este și una dintre cele mai plăcute amfitrioane. Prin studioul ei de la TVR trece lume bună: scriitori, artiști, savanți. Și nimeni nu pleacă repede de-acolo, până nu gustă din cuvintele înflorite în aburii unei cești de cafea.

În restul timpului, plutește cu Sofia de mână, peste străzile bucureștene, prin parcuri și mai ales prin grădina din fața ferestrei, unde are un măr.

Uneori, mai ales pe la sfârșit de iunie, ca acum, o așteaptă o trăsură, căptușită cu mătase, unul dintre acele vehicule care duc spre lumea subtilă. Iar în urma roților rămâne o melodie, care curge lin, însoțind-o multă vreme, până începe Festivalul Enescu.

În ceea ce mă privește, am văzut-o de câteva ori prin Lipscani, lăsând în urmă eșarfe subțiri, fâlfâind ca niște aripi de libelulă. Alteori, am întâlnit-o cumpărând flori, coșuri imense de liliac - și-așa am aflat că ultima ei pasiune este arta florală. Ieri a cules sânziene de la Pasărea și-a făcut o ghirlandă, care se mai află și-acum aninată de-a latul străzii Carada. Nu uitați să vă puneți o dorință, dacă treceți zilele astea pe-acolo.

Zenob

1. Ce episod de ficțiune îți umblă prin minte? 

Secvența cu dansul mâinii, din filmul Le tout nouveau testament, de Jaco Van Dormael. Mă reîntorc periodic la comedia aceasta SF, ușor întunecată, care mă face să râd și să plâng în egală măsură. Ori la scena din Amélie, cu bărbatul care descoperă într-o cabină telefonică o cutiuță cu amintiri, care nu reprezentau altceva decât propria lui viață, redusă la câteva fotografii și o bicicletă în miniatură. Sau secvența din Jeux d’enfants, în care Sophie stă pe calea ferată, legată la ochi, în timp ce Julien o privește de pe margine și nu îi răspunde la întrebări. Cred că trebuie să le revăd pe toate trei.

2. Ce întâlniri memorabile au avul loc in studioul emisiunilor tale?

Prima care îmi vine acum în minte s-a întâmplat în urmă cu exact 11 ani. Eram la Jurnalul Cultural, intrasem deja în direct (3, 2, 1, ești! – ritualul meu din fiecare seară, pe atunci), anunțasem o expoziție, un concert… Apoi a venit ea. Când a intrat în platou, i-am remarcat întâi ochii în care licărea, neobosită, curiozitatea și felul în care își însoțea fiecare cuvânt cu câte un zâmbet din acela real, simplu, dezarmant. S-a așezat pe scaunul din stânga mea, acolo unde se așezau invitații emisiunii și a început să-mi povestească despre o documentare minuțioasă pe care o făcuse vreme de un an. Documentarea asta avea ca punct de plecare drama unei fetițe acuzate pe nedrept că a îmbolnăvit un sat întreg de o boală groaznică. M-a șocat, m-a revoltat toată povestea, despre care citisem în ziare și care se transformase, cu tușe de ficțiune, într-un roman care speram eu să schimbe lumea. Cartea se cheamă “Lizoanca la 11 ani", iar cu Doina Ruști am adunat, de atunci, și alte întâmplări care îmi vorbesc despre putere și asumare, într-o lume puțin cam strâmbă. Doina, când ți-am zis ultima oară mulțumesc? Sunt multe, multe astfel de întâlniri, iar firul roșu care le leagă pe toate se numește simplu, noroc. Pentru că da, sunt o mare norocoasă. Îmi aduc aminte cum uneori aveam impresia că mi se auzeau în lavalieră bătăile inimii, ceea ce nu prea se poate, dar asta era senzația mea.

Știi cum e să termini facultatea de jurnalism, să tot citești despre fluxul comunicării în doi pași sau teoria “uses and gratifications" și peste câțiva ani să îi iei interviu chiar lui Elihu Katz? Sau să te documentezi pentru un interviu cu Oana Pellea, apoi să uiți tot și să refaci dialogul din mers, în direct, bazându-te doar pe emoția omului din fața ta? Pentru că împrumuți, fără să-ți dai seama, din preaplinul lui? Exact, simți că lavaliera prinde fiecare bătaie de inimă pe care o ai. Și mai simți că n-ai greșit atunci când ai ales drumul ăsta. Fiindcă îți oferă extraordinara șansă să cunoști și alte universuri interioare, care inevitabil te îmbogățesc și te reconstruiesc și pe tine.

Tot cu recunoștință îmi amintesc de interviurile cu Fanny Ardant, Pascal Bruckner, Orhan Pamuk, George Banu sau Alexander Hausvater, pentru că dincolo de filme, cărți sau spectacole eu am simțit un amestec de sensibiltiate, curaj și autentic. Deși nu mai există de 8 ani, Jurnalul Cultural a avut, pentru mine, exact puterea acelor licăriri de frumusețe într-o mare anostă de bla-bla-uri, exact ca în filmul La grande bellezza. 

3. Îți plac parfumurille? Care a fost parfumul care ți-a maturizat gustul? In ce circumstanțe l-ai descoperit și cu ce roman s-ar asorta ?

Îmi plac mirosurile. Când spun “miroase a…", fix în același moment am o amintire care năvălește nu doar în capul meu, ci în întreg corpul. “Miroase a…" e despre senzații, despre emoții, despre rememorarea unor întâmplări de care știi doar tu, câteodată, iar asta le face cu atât mai prețioase. Și da, poți simți un miros în buricele degetelor sau pe dinăuntru, în mijlocul pieptului, de exemplu. M-am surprins de multe ori căutând povestea din spatele unui parfum. Povestea parfumierului, de fapt. Reclamele de la televizor, cu stropi luxurianți pulverizați în slow motion la încheietură sau cu femei perfecte, în rochii diafane - deși impecabil realizate (încadraturi, lumină, etc.), sunt doar un clișeu. N-au nicio legătură cu realitatea și mă lasă complet rece. În schimb, povestea unei pianiste care renunță la muzică pentru catwalk, apoi virează, dintr-o întâmplare, spre lumea olfactivă, mi se pare fascinantă. Așa a fost Annick Goutal. Sau povestea unui bărbat care merge în India, ca să-i învețe pe oameni cum să aibă grijă de mediu, apoi recreează parfumuri vechi pentru Osmoteca de la Versailles, fără a le comercializa, iarăși mi se pare frumoasă. E vorba despre Thierry Wasser, de la Guerlain. Da, poveștile îmi plac mie. Și mirosul de iasomie, amestecat cu aromele pudrate de vanilie. Nu există neapărat un punct anume, pe care să-l definesc clar în relația mea cu parfumurile. Le aleg în funcție de stare și de ingrediente: iasomie și vanilie, cum am zis. Așa mi se pare mie că miroase viața și cartea lui Elif Shafak, Cele patruzeci de legi ale iubirii.