Carol al II-lea al Angliei a fost un rege care le-ar fi plăcut și românilor. Leneș, senzual, mare amator de distracție, fiul decapitatului Carol I i-a alungat pe puritani și a transformat Londra într-o delicioasă scenă a plăcerilor. Mustrat de mai sobrul și mai prudentul său frate, Iacob, că se plimbă nepăzit pe străzi, Carol nu și-a pierdut cumpătul: "Poți să fii sigur că nimeni n-o să mă omoare pe mine ca să te pună pe tine rege".

Dar motivul principal pentru care Restaurația, cum este desemnat sfertul de secol în care a domnit Carol al II-lea (1660-1685), este atât de importantă se referă la înflorirea culturii în general și a literaturii în special. Cei trei ani ai domniei deja amintitului Iacob (1685-1688) au marcat o stagnare care nu a făcut altceva decât să pregătească venirea pe tron a lui Wilhelm de Orania și așa-numita Revoluție Glorioasă (1688-1689), grație căreia monarhia, în forma îmblânzită, recte constituțională, a salvat Anglia de la soarta Franței, trecute prin teroarea iacobină un secol mai târziu.

Din pleiada de scriitori care s-au afirmat în timpul Restaurației, unii merită menționați pentru cameleonism (de pildă, poetul John Dryden, care a trecut cu arme și bagaje din tabăra republicană în cea regalistă), alții, pentru rezistență (de pildă, dramaturgul și omul de teatru William Davenant, care, ca urmaș al lui Shakespeare, a menținut vie flacăra teatrului deghizată în reprezentație de operă pe parcursul represiunii puritane). Cel mai interesant (din pricina scandalurilor generate) personaj al lumii literare, pe care îmi permit să-l recomand, cu rezervele de rigoare, publicului anglofon de astăzi, este însă John Wilmot, al doilea conte de Rochester.

Unul dintre cei mai talentați, dar și cei mai decadenți dintre poeții Restaurației, Rochester a imaginat tablouri versificate care anticipează scenariile extrem-lubrice ale marchizului de Sade, toate închise în geometria severă a unor rime perfecte (îmi vine în minte doar The Imperfect Enjoyment). Și-a permis libertăți inimaginabile față de rege; iată, de pildă, cum începe poemul On King Charles (ireproductibil în traducere românească; citez din ediția îngrijită de reputatul profesor Frank H. Ellis):

"In the isle of Great Britain long since famous grown / For breeding the best cunts in Christendom, / There reigns, and oh, long may he reign and thrive, / The easiest prince and best-bred man alive".

Rochester a murit la doar 33 de ani, suferind de o combinație de boli venerice (gonoree, sifilis etc.) și de alcoolism. Contemplând efectele acestui cocktail distilat de expunerea îndelungată la viciu, feministele de astăzi pot răsufla ușurate: există, în definitiv, un soi de justiție cosmică chiar și în acest spațiu golit de zei. Cinefilii, trebuie spus, îi pot urmări aventurile în pelicula The Libertine, regizată de Laurence Dunmore, având un scenariu bazat pe piesa de teatru omonimă a dramaturgului Stephen Jeffreys.

P.S. Una dintre iubitele împărțite de Carol al II-lea și de Rochester a fost actrița Nell Gwynn. Celebră pentru prezența de spirit, Nell era asaltată, într-o trăsură, de o mulțime furioasă, care se pregătea să-i pedepsească pe francezii din capitală și, în general, pe toți catolicii avuți, pe care putea să pună mâna. Văzându-și viața amenințată de furia gregară, actrița a scos capul pe fereastra caleștii și a calmat spiritele gloatei cu următoarele cuvinte:

"Vă rog, oameni buni, purtați-vă cum se cuvine, eu sunt târfa protestantă".