Cu sau fără voia cuiva anume, trebuie să admitem că Biserica este poate una dintre cele mai eficiente instituții în promovarea unui anumit gen de literatură. Evident, nu mă refer la actul promovării în sine, ci, dimpotrivă, la mecanismul antireclamei. Lezate de "erezii" literare, fețele bisericești de multe ori transformă anumite volume în adevărate fenomene editoriale. Mai mult ca sigur, mulți dintre dumneavoastră se vor gândi instantaneu la Codul lui da Vinci, însă, fără a discuta calitatea literară, îndelung combătută de critică, a acestui roman, trebuie să spunem că din această categorie fac parte și nume mari ale scenei literare, precum laureatul Nobel José Saramago cu ale sale Evanghelia după Isus Cristos și Cain.

Deși, aparent, astfel de "anateme" (mai mult sau mai puțin justificate în contextul neînțelegerii adecvate a procesului de ficționalizare a unui referent "scriptural") par a fi apanajul literaturii destinate publicului matur, nici literatura pentru copii / public tânăr nu a scăpat de astfel de critici virulente.

Mă refer aici, printre multe alte exemple, la cazul trilogiei Materiile întunecate (cele trei volume fiind publicate între 1995 și 2000), semnată de Philip Pullman care i-a adus autorului deopotrivă apelative de genul "autor care otrăvește sufletele creștinilor" sau "cel mai periculos scriitor britanic", dar și câteva dintre cele mai importante medalii și distincții literare.

Fără a încerca acum să discut despre importanța sau calitățile literaturii pentru copii care, asemenea benzii desenate, riscă de multe ori să fie considerată un gen inferior marii literaturi, destinate publicului adult, trilogia lui Philip Pullman marchează una dintre performanțele incontestabile ale ultimelor decenii. Contrar tuturor invectivelor emanate de către "apărătorii" creștinismului, romanele scriitorului britanic reprezintă o extraordinară metaforă a luptei împotriva dogmelor. Este o trilogie despre esența pură a spiritualității, într-un spațiu în care sufletele iau formă de animal, pentru a deveni adevărați ghizi ai oamenilor în descoperirea de sine. Simbioza emoțională între om și propriul daimon e de natură sacră, ca și legăturile totemice. Pullman utilizează termenul daimon pentru a defini aceste întrupări animaliere ale spiritului uman, aflate în directă legătură cu sensibilitatea, emoțiile, dar și cu experiența fiecăruia. Într-o lume unde Biserica devine o instituție care reinstaurează totalitarismul, proiecțiile daimonice devin punctul de plecare a unei aventuri demne de proporțiile cosmice ale epopeilor ori ale imaginației miltoniene. De altfel, Paradise Lost a fost una dintre sursele de inspirație ale romanului (atât titlul, cât și multe dintre tematici sunt preluate din poemul lui John Milton), luându-ne chiar după mărturisirea lui Pullman.

Nu vreau să intru foarte mult în detaliile narațiunii, nici să vorbesc doar despre semnificațiile numeroase ale acestei trilogii care, de exemplu, pentru unii cititori, ascunde o frumoasă interpretare a teoriei jungiene privitoare la animus și anima, în timp ce pentru alții poate să sintetizeze o reglare de conturi cu unele percepții destul de rigide ale spiritualității creștine. Mă refer aici la idei care au născut multe dispute, cum ar fi că animalele nu au suflet sau că religia creștină (alături de dogmele care îi conferă cadrul instituțional) reprezintă singura cale spre purificare.

Aș vrea, totuși, să insist asupra faptului că, în ciuda celor douăzeci de ani care au trecut de la apariția ultimului volum al trilogiei, interesul pentru aceste romane continuă încă să alimenteze reacții, dintre care cea mai reușită avea să se concretizeze în serialul omonim (His Dark Materials) care, spre deosebire de precedenta ecranizare The Golden Compass din 2007 (ce îi avea în distribuție pe Nicole Kidman, Daniel Craig și Eva Green), își propune să fie un proiect mult mai ambițios, consistent și, nu în ultimul rând, fidel scrierilor lui Pullman. Fără a nega calitățile actoricești evidente ale starurilor americane (în ciuda superficialității cu care scenariștii atacă firul narativ, fără a împinge totul înspre o zonă care ar putea leza prea mult "sensibilitatea" creștină), serialul al cărui prim sezon a fost lansat în noiembrie 2019 excelează nu doar printr-o interpretare "britanică" autentică, ci și printr-o imagine atractivă și dinamică. Filmul sintetizează o atmosferă specială în spatele căreia se ascunde austeritatea și teroarea inchizitorială pe care autorul o invocă în subtextul cărților sale.

Departe de a bifa exigențele unui public foarte selectiv pasionat fie de fantasy, fie de filme young adult, primul sezon al acestui serial păstrează nealterată multitudinea de semnificații și chei de lectură ale textului original, refuzând să apeleze la artificii mai mult sau mai puțin emfatice pentru a ține cu orice preț spectatorul cu sufletul la gură. Respectul pentru referentul literar original combinat cu vizionarismul unui regizor și unui scenarist atent la nuanțele și semnificațiile ascunse ale textului definește, astfel, mecanismul central al unuia dintre cele mai interesante seriale ale momentului pe care îl recomand oricui, fie ca pe o invitație adresată amatorilor genului, fie ca pe o provocare lansată celor care încă mai cred că literatura și cinematografia (catalogată destul de impropriu) pentru copii nu poate impresiona și stimula un cititor / spectator matur.

P.S.: De curând, a apărut și în librăriile noastre al doilea volum dintr-o nouă trilogie semnată de Philip Pullman – The Book of Dust –, în care autorul se reîntoarce la universul personajelor din trilogia inițială. Oare reacțiile Bisericii vor fi la fel de virulente? Nu știm încă. Doamne ajută!