Întors de la cercetare și studii în străinătate, cu aproape cincisprezece ani în urmă, am fost surprins să observ cât de puțini intelectuali de stânga există în România. În mediul academic extern, stânga este, cel puțin printre universitarii din umanioare, regula, nu excepția. Ca să iau doar exemplul spațiului anglo-saxon: Martha Nussbaum, Cornel West, Terry Eagleton, Bill McKibben - sunt doar câteva nume dintre cele care sprijină politicile publice de stânga, în absența cărora am fi aruncați cu toții într-un coșmar al supraviețuirii profesionale exclusiv a celui mai puternic.

A fi de stânga nu este, în definitiv, nici măcar o opțiune politică, ci una general-umană. Dacă ești convins că femeile sunt egale cu bărbații, că homosexualii nu sunt bolnavi psihic, că romii nu trebuie numiți țigani și că persoanele de culoare nu trebuie numite negri, că nu există nicio diferență morală între oamenii educați și cei needucați și că toate persoanele au dreptul la un trai decent și respectat - atunci ești, volens-nolens, un om de stânga. Or, ce intelectual nu respinge bunăstarea exclusivă a unei minorități plutocratice?

Toate victoriile progresiste obținute în secolul al XX-lea, sunt victorii ale stângii, deci ale democrației sociale. De la laicizarea spațiului public la votul universal și de la combaterea discriminării minorităților etnice la parteneriatul civil pentru persoanele de același sex - tote sunt victorii ale stângii, deci ale democrației sociale.

Revenit, cum vă spuneam, în țară, am decis să pun umărul la schimbarea societății românești, în care m-am născut (sunt imun la valorile naționaliste, dar îmbrățișez cu maturitate un ideal al apărării binelui comunitar, fără declarații fastuoase și fără sărutări lacrimogene ale drapelului sau ale stemei). Și am constatat, nu fără o doză de uimire, că locul pe care, de drept, ar fi trebuit să-l ocupe un partid construit pe modelul Partidului Laburist britanic era deja ocupat de un partid naționalist, conservator, cu accente revanșard-șovine, dar cu pronunțate tușe populiste, numit Partidul Social-Democrat.

Nu este momentul să trasez aici istoria unui abuz onomastic (privitor la metamorfozele FSN în PDSR și apoi în PSD) ori scindările de rigoare, debusolante și vidate de coerență doctrinară, ci vreau să subliniez că PSD-ul actual NU ESTE și nici nu poate fi un partid de stânga.

Încă de la înființarea sa, PSD-ul s-a făcut vinovat de derapaje grave în ordine democratică, de subminarea statului de drept și a independenței justiției, de corupție generalizată și de instigare la ură etnică și, uneori, confesională.

În imaginarul colectiv al românilor, însă, PSD-ul ocupă un loc politic de stânga, loc care ar trebui umplut de un partid autentic social-democrat, dominat de valori europene, egalitariste și ecologiste. Până când PSD-ul nu va fi demantelat ca forță publică și nu va dispărea ca formațiune politică, îndrăznesc să afirm că stânga autentică nu are nicio șansă în România.