Revistă print și online
Așterne-te drumului, / ca și iarba câmpului, / la suflarea vântului – suna ritmat versul cu iz popular al lui Vasile Alecsandri. În ce vocabule românești descoperim figura celui care se așterne drumului și în ce măsură ne conturează ele imaginea unui personaj dezirabil sau, dimpotrivă, de evitat?
Este evident că drumețul și călătorul – figuri neutre, a căror denumire se referă doar la spațiile parcurse (drum, respectiv, cale), – nu pot sta la aceeași masă cu hoinarul, vagabondul sau rătăcitorul, dar nici cu hagiul sau pelerinul.
Cei care umblă hoina, lela sau haihui, cei care rătăcesc fără scop și direcție nu sunt din aceeași plămadă cu aceia care își pun desaga în băț și, adesea, viața în pericol, pentru a călca pe urme sfinte, în locurile consacrate, de pelerinaj. Peregrinul prezentului s-a îndepărtat însă de strămoșii lui din primele trei veacuri creștine, atunci când termenul latin peregrinus indica apartenența la Imperiul Roman, în absența cetățeniei romane.
Pribegii și fugarii de ieri, emigranții și refugiații de astăzi sunt cei care aleg călătoriile pentru a evada dintr-un acasă devenit ostil. Ei nu sunt simpli drumeți, dornici să descopere alte ținuturi, nu sunt turiști, excursioniști sau vilegiaturiști. Toate aceste forme de eranță, de bună voie aleasă sau impusă de circumstanțele neprielnice, au însă în comun un mesaj legat de marile treceri. Aceștia sunt niște trecători, niște pasageri, nu numai prin spațiu, ci și prin timp.
De altfel, cuvintele surprind bine întrepătrunderea celor două dimensiuni ale lumii, căci ascund în ele, chiar și atunci când denumesc unități de timp, diafana amintire a unor imagini spațiale.
Intervalul marca odinioară, în latină, distanța dintre două structuri de apărare:inter-vallum. În timp ce perioada, cuvânt de origine greacă, format din peri și odos – "drum", desemna circuitul, adică un drum de jur împrejur, după cum ne amintește G. I. Tohăneanu, într-o carte pe care țin neapărat s-o pomenesc: Dicționarul de imagini pierdute. Frumos titlu, nu?
Trecerea convoacă și alte imagini la dialog: pragul, granița, frontiera devin parte din biografia omului aflat la drum.
Trecătorul pășește frecvent dincolo de o linie reală sau simbolică, menită să evoce istoria unei circumscrieri și a unei separări. Pătrunde astfel într-o lume care nu îl cunoaște și nu îl conține, căreia îi este, deocamdată, străin.
Din statutul acesta decurgeau în societățile tradiționale, dar, în bună parte, și în cele contemporane, o suită de comportamente ale celor dinăuntru și o serie de interdicții pentru cei din afară. Prezența necunoscutului era capabilă să declanșeze fenomene de consolidare a unității grupului, care simțea nevoia să se replieze și să-și întărească forțele în fața celui ce putea aduce cu sine răul, boala, moartea.
Străinul trebuia ținut într-o perioadă de verificare (sau de carantină) înainte de a fi inclus în în grup, adică era supus unor ritualuri care marcau, prin gesturi de agregare, acceptarea sau respingerea lui. Perioada de prag, în care cei din interior și cei din exterior se studiază reciproc, se apropie treptat, timid, unii de ceilalți, își fac daruri ca semn al bunelor intenții, se suprapune peste teritoriul întredeschisului, în care intrarea și ieșirea sunt încă simple potențialități.
Un astfel de călător străin, care așteaptă să fie acceptat într-o comunitate pentru a o observa și a-i dez-vălui chipul, este etnologul sau antropologul. Pentru el, drumul presupune întâlnirea cu celălalt și parcurgerea etapei de intrus. Rămâne singur în fața unei comunități, fiind adesea diferit de membrii ei prin toate semnele văzute și nevăzute: culoarea pielii, limba vorbită, religia practicată, credințele și ideile împărtășite, nivelul de trai cu care a fost obișnuit, cunoștințele pe care le posedă. Versul uneia dintre melodiile lui Dennis Wilson – Loneliness is a very special place –, cu strania lui ambivalență, i se potrivește mănușă. Înarmat cu hărțile mentale specifice societății din care provine, trebuie să aibă curajul de a lăsa la poartă acest bagaj al lumii lui, pentru a pătrunde, fără prejudecăți și așteptări ce direcționează privirea, în teritoriile celorlalți.
La întoarcerea acasă, mulți etnologi au scris despre această dublă călătorie – către spațiul fizic al celuilalt și către felul lui de a concepe existența.
Monografiile etnografice din prima jumătate a secolului XX, cu aerul lor riguros, savant, sunt compartimentate după structura propusă de Marcel Mauss, respectiv: așezare geografică și climă, organizare socială, tehnologie, viață familială și socială, economie, drept, religie. Au fost însă dublate de texte literare, mai savuroase și deschise către un public mai larg: autobiografii intelectuale, jurnale, cărți de călătorie. Acest gen de scrieri mă duce cu gândul la o sintagmă a părintelui Andrei Scrima – ce-ți trece cel care trece. Și ajung să-mi doresc să trec în rândurile acestei rubrici ceva din dorul meu de ducă, din nevoia de a hălădui pe coclauri, nu numai pentru a-l descoperi pe altul, ci și pentru plăcerea secretă de a te putea debarasa, fie doar și temporar, de tine, de a îmbrăca o altă piele, trăind astfel secvențe decupate din mai multe vieți.
Este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București și scriitoare. Specialistă în istoria mentalităților și antropologie culturală, cu un doctorat în filologie, face parte din numeroase organizații academice internaționale. A publicat studii și cărți, cea mai cunoscută fiind "Moartea și lumea românească premodernă: discursuri întretăiate" (2016), volum nominalizat la Premiile "Observator cultural" pentru cea mai bună carte de eseuri a anului 2016. A prezidat mai multe evenimente internaționale, printre care și cel de-al XIX-lea Congres dedicat studiilor despre dansurile macabre și macabru în artă (2021). Cristina Bogdan a fost decanul Facultății de Litere a Universității din București și este redactor la revista Ficțiunea.