Nu mi s-a întâmplat să citesc vreun text pus în pagină de Radu Paraschivescu și să nu-mi placă. Indiferent de subiect și de maniera în care era tratat – de la roman de dragoste cu fundal istoric, la proză scurtă, de la scrieri în care limba română era personajul principal (ce-i drept, mutilat în fel și chip de vorbitorii ei nativi), până la istorii ce reconstruiesc, în manieră ficțională, existența unui pictor capabil să toarne umbrele și luminile vieții simple în formele aparent încremenite ale scenelor biblice – tot ce am așezat sub ochi purtând semnătura lui Radu Paraschivescu m-a cucerit. 

Se spune despre scriitori că au simțul limbii, că îi cunosc cotloanele și ungherele prin care, de regulă, nu ajunge multă lume, că o folosesc în moduri ce animă secvențe cufundate de mult în somnul uitării. Radu Paraschivescu e un magister ludi al vocabulelor, mereu scoate de sub manșetă, cu cel mai firesc gest, câte un cuvânt aproape pierdut și îl așază într-un context ce-l însuflețește rapid. În cărțile lui am descoperit termeni sau expresii abandonate într-un colț al minții sau chiar am săpat după cuvinte noi. 

De curând, mi-am petrecut o întreagă zi în compania lui și a tatălui căruia i-a dedicat volumul apărut, în cursul acestui an, la Editura Humanitas. La finalul lecturii, plutind cumva într-o stare de melancolie surâzătoare, mi-am dat seama că aș putea situa această experiență sub cupola verbului a murseca, pe care l-am descoperit într-un rând din carte. Am mâncat lacom cele nouă texte confesive, ca și cum m-aș fi plimbat pe faleza frazelor lui Radu Paraschivescu, travestită într-un minuscul omuleț fericit, invizibil și pentru cel care scrie, dar și pentru cel care citește, ținând în mână o delicioasă înghețată, cu toate gusturile copilăriei și adolescenței topite în ea, redescoperite grație acestui excurs prin lumile relației dintre tată și fiu.

"Eroii mitologici nu trec nici pe departe prin încercări la fel de grele ca zbaterea tatei la masa de joc. Aventurile lor sunt jocuri de grădiniță pe lângă pătimirile lui. Lâna de Aur? O glumă. Cingătoarea Hipolitei? Spanac. Leul din Nemeea? Un moft. Hidra din Lerna? Un fleac. Grajdurile lui Augias? Haida-de. Uciderea Minotaurului? Ete, fleoșc. Iason, Hercule și Tezeu sunt niște fârțăngăi. Fiindcă una e să te ajute ba Hera, ba Atena, ba Apollo când lichidezi monștri și cu totul alta să ai nevoie de un 5 negru și să tragi un 12 roșu. Fără să te ajute nimeni. Și fără să ai oracole care să-ți spună, fie și criptic, dacă urmează să pierzi sau să câștigi."

Nimic oedipian în evocarea figurii paterne, nicio luptă pentru supremație între eroul care crește și cel care scade (doar niște înfruntări povestite cu haz, pe terenul jocurilor lingvistice sau al fotbalului, comentat și prin prisma valorilor culturale ale națiunilor care îl practicau), nicio fărâmă de tragism greu de digerat (nici măcar în ultimul text, ce înfățișează anii senectuții și punctul final al vieții bătrânului), în acest volum care respiră normalitatea și, în același timp, extraordinarul. 

Frumusețea celor nouă povestiri rezidă în sentimentul că străbați o galerie de oglinzi, în care privești către scene pe care le cunoști deja, din propria viață, dar, în același timp, deși ar putea fi ale tale sunt numai ale celui care le-a trăit cândva și le-a așternut în albul paginii. Un tată care te însoțește la medic atunci când e nevoie și îți spune deschis adevărul despre ceea ce urmează să înduri, participă la ședințele cu părinții și merge la școală ori de câte ori odrasla mai săvârșește câte-o trăznaie, te învață lucruri sub pretextul jocului de fazan, îți arată Bucureștiul la pas sau te așteaptă în gară o noapte întreagă, pentru că trenul tău întârzie nepermis de mult, este o figură ușor recognoscibilă și, simultan, un erou. Povestind întâmplări din viața de zi cu zi trăite alături de tatăl său, naratorul-personaj întreprinde ceea ce tanatologii contemporani ne îndeamnă să facem, atunci când ne despărțim, prin moarte, de cineva drag: îi construiește o biografie durabilă, îi perpetuează amintirea și îl scoate definitiv din teritoriile anonimatului, transformându-l într-un protagonist de care ne îndrăgostim ușor. 

La final, mi-a stăruit în minte o singură întrebare: a cui tandrețe e mai mare – a tatălui sau a fiului? Și pentru că nu mi-am putut răspunde, mi-am amintit de principiul vaselor comunicante și am decis că tandrețea e una singură și, în cele din urmă, ea îl învăluie pe cititor prin fiecare rând.

Radu Paraschivescu, Recviem vesel pentru tata, București, Editura Humanitas, 2020