În anii ’20, o emigrantă poloneză decide într-o bună zi să plece din New York pe jos spre URSS. Spre casă. Spre acasă. Aceasta este scânteia care aprinde fitilul destinului lui Lillian Alling. O epopee extremă care se va întinde pe durata a patru ani. Patru ani străbătuți la picior, cu o boare de șfanți în buzunar, traversând Canada, pustietatea glaciară a râului Yukon, ierni necruțătoare, sălbăticia Munților Stâncoși. La capătul aventurii o așteaptă destinația: Strâmtoarea Bering, poarta insulară dintre continentul american și imperiul de gheață al Federației Ruse, un sfârșit de lume.

Peste ani, renumele acestei aventuriere desprinse parcă din fișele de lectură ale lui Victor Hugo își va găsit locul în poeme, romane și piese de teatru.  "Mă duc în Siberia", asta le spunea bătăioasa Lillian curioșilor care se interesau de ea. "Mă duc în Siberia". Privirea în față, pumnii încordați, mentalitate de legendă.

Adevărul biografic legat de viața ei rămâne, însă, un mister. Când a decis să pornească spre Rusia, în primăvara lui 1926 (după alte surse, 1927), Alling avea 25 de ani (alții spun că 30), era o vorbitoare fluentă de engleză și, conform informațiilor existente, lucra în New York ca menajeră. Punct. Cam astea sunt aspectele cât de cât verificabile despre anii petrecuți în SUA. Restul este o nebuloasă plină de speculații. Unii "exegeți" susțin că aceasta s-ar fi căsătorit în Alaska și ar fi murit în Sitka. Alții cred că Lillian a reușit să traverseze imposibila Strâmtoarea Bering cu o umiak (barcă tradițională inuită fabricată din piele de focă bărboasă). Un lucru este, însă, cert: de-a lungul vremii, timpul a făcut din Lillian un puzzle. 

Un puzzle căruia "Lillian" (2019), filmul splendid al lui regizorului austriac Andreas Horvath, nu încearcă să-i adauge o piesă, ci un nou relief social, aducându-l în secolul XXI.

Destinul lui Lillian Alling este reasamblat ficțional de Horvath prin închipuirea unei rusoaice pursânge pe nume Lillian, care nu cunoaște o boabă de engleză și are viza expirată și pare o victimă sigură a proxeneților. Altfel spus, regizorul merge mai degrabă pe o variantă de Lillian din sociogrupul "fetițelor de zahăr", tinerele din Rusia distrusă a anilor 1990 care visau la evadarea din sărăcie la brațul milionarilor americani, campionii Războiului Rece. Unele au reușit să devină stăpâne peste vile alegorice din California, în timp ce multe altele, ajunse prin tot soiul de rețele de prostituție camulfate în agenții de modeling, au sfârșit sugrumate sau moarte de supradoză la orgiile mafioților din Donețk. 

Pe undeva prin consecințele acestui "sfârșit al istoriei" plutește și Lillian. Ca o bărcuță de hârtie într-un uragan.

Filmul debutează în biroul unui "angajator" – un producător de filme porno căruia Lillian îi înmânează câteva fotografii stilizate cu ea în costum de baie. Timp în care, pe fundal, pe diverse monitoare, rulează încetoșat scene hardcore. Aflând că are zero experiență în pornografie și o viză expirată, producătorul, conațional de-al ei, îi sugerează să se întoarcă mai bine în Rusia și s-o ia de la capăt, să nu-și ruineze viața în industria porno. Scena următoare ne-o arată pe Lillian ieșind din clădire și aruncând fotografiile și pașaportul într-o conductă. Nu un simplu gest, ci descotorosirea de o identitate-surogat. Și astfel, ascultând sfatul "băiatului de treabă" ("În locul tău, m-aș întoarce în Rusia. Se întâmplă multe lucruri acolo. Sunt bani. Rusia e pământul unei mari făgăduințe."), Lillian pornește în odiseea ei spre Ithaca siberiană. 

Iată-ne într-un road movie observațional ce străbate geografia ca o axă biblică. Drumul spre Rusia devine, totodată, un drum nou-testamentar dinspre desfrânare spre chinurile smereniei. Combinația de tracking shot-uri, cadre din dronă, primplanuri, planuri întregi, planuri medii, plan-detaliu și gros-planuri, inserțiile minimaliste de planuri-secvență, punerea în valoare a luminilor naturale, CCTV-uri, lentile de telefon și variate minunății de editare digitală, toate cu texturi vizuale barochizante în stilul Terrence Malick și Carlos Reygadas, prelucrează peisajele într-un ambient psalmic – și pe un pattern post-apocaliptic. O scenă de un fin simbolism religios este cea în care Lillian se apără de soare punându-și deasupra capului o hartă, care flutură în vântul secetos ca o năframă de borangic, amintind de îndemnul lui Iisus, acea Cartă a curajului: "Îndrăzniți! Eu am biruit lumea!" (Ioan 16,33). Ce altceva este o hartă pentru un călător dacă nu o dispunere enciclopedică a primejdiilor? 

Lillian traversează zone depopulate, orășele industriale falimentate, sate presărate cu locuințe părăsite, o vastă infrastructură socio-economică crescută ca o pată de arsură pe triumfalismul steagului american. Iar tăcerea ei (o singură dată îi auzim vocea în film) adaugă un crepuscul suplimentar acestor decoruri ale deșertăciunii. 

Per total, Andreas Horvath pare interesat de redarea a două prezențe: 1) filmările din dronă compun un "ochi dumnezeiesc", realitatea mistică a rătăcirii lui Lillian; 2) filmările de la sol – naturalismul documentar, iar aici experiența de documentarist a lui Horvath se resimte din plin, căci austriacul știe cum să se folosească de materialul brut și aleatoriu oferit de topografie, cum ar fi panourile publicitare de pe marginea șoselelor sau indicatoarele rutiere, pe care le integrează subtil în aluziile parabolice ale filmului.  

Suntem în America WC-urilor din benzinării, în America parcărilor înecate de buruieni, în America SH-urilor. Lillian mănâncă din containere, mănâncă din pădure, mănâncă ciuperci și-și vomită măruntaiele. Adună apă de sub poduri într-un PET de jumătate de litru, sceptrul ei de regină izgonită. Caută prin rămășițe casnice obiecte de supraviețuire – în mâinile ei, gunoiul își preschimbă țelul, gunoaiele devin niște instrumente sofisticate ale răbdării. Lillian umblă prin sufragerii distruse, doarme într-un tub de beton, doarme într-o mașină părăsită. Somnul, osteneala, bătăturile, menstruația pentru care nu are tampoane, durerile de stomac, toate acestea cheamă cu o atracție magnetică furia naturii, pericolul violului, umbletul urșilor. O conjurație de factori subliniată, pe alocuri, de o coloană sonoră hipnotică, cu inflexiuni cyberpunk à la Hans Zimmer, care întrerupe fluxul de "sunete teritoriale" (Michel Chion) - sârmele legănate de vânt, scârțâitul cablurilor, șopotul apelor, tânguitul podelelor râncede. 

Fiecare nouă locație înseamnă o nouă metamorfoză. Lillian se descompune și se recompune în noi și noi variante. Pleacă din New York îmbrăcată într-o haină albă de lână, o căciulă roșie cu moț și o pereche de bocanci. Treptat, schimbând cadrul geografic și condițiile meteo, Lillian este nevoită să-și schimbe și hainele. Apare o scurtă de piele. Apare o cămașă largă cu model floral. Apare un fes de schior. Apare un hanorac. Orice apucă să sustragă din SH-uri. Haine purtate de alți oameni, haine-fantomă, haine ale dezrădăcinării, resturi de identități transportate între țări, între "găuri negre", pe rutele comerțului mondial. Atingând pielea lui Lillian, zdrențele capătă valoarea unor capsule ale timpului.  

Și astfel ajungem la nucleu: cine o interepretează pe Lillian? Patrycja Planik, o artistă vizuală poloneză, neofită într-ale actoriei, dar experimentată în contemplarea conceptuală a fiziologiei în dansul contemporan. De aici rezultă un magnetism vrăjitoresc între corpul ei și mediul înconjurător. Înzestrat de la natură cu un cameleonism impresionant, chipul ei zoomorf reușește să acopere un repertoriu vast de difuziuni ale agoniei – de la scoarța sângerie a buzelor uscate de sete, părul încâlcit de jeg, ochii de panteră încercănați și până la felul în care se încruntă când își spală subrațul aplecată peste chiuvetă. Pentru că ceeea ce te izbește în povestea ei de supraviețuire nu este neapărat râvna psihicului, cât euforia neanderthaliană a trupului supus suferinței.

Cât despre finalul deschis, sub semnul Aurorei boreale, vă las plăcerea de a-i explora tâlcul. 

Cu "Lillian", Andreas Horvath face saltul îndelung așteptat de la documentar la lungmetrajul de artă. Și are o detentă estetică care pare deja a-și fi adjudecat un șarm inconfundabil: grandoarea nevăzutului.