Paul Valéry gândea că textele artistice nu sunt niciodată încheiate, ci doar abandonate.

În aceste rânduri sprințare, încerc să răspund, pe scurt, la întrebarea care mi s-a adresat constant: de ce nu scriu literatură artistică. Motivele sunt numeroase și complicate, însă, dacă mă constrângeți să ofer un răspuns, iată-l calibrat, ca motorul Trabantului de odinioară, în trei timpi.

1. În primul rând, un text artistic este fructul exclusiv al hazardului. Ca individ specializat, între altele, în literatura profetică și vizionară, sunt convins că nu există niciun fel de instanță transcendentă care să ghideze mâna care scrie, iar orice noțiune de acheiropoieton (i.e. text scris în absența oricărei intervenții intelectuale umane) este o simplă (auto)amăgire auctorială. Neexistând deci scriitură revelată, creată de instanțe angelice sau divine, responsabilitatea redactării unui text cade exclusiv pe umerii agentului uman, care, singur, trebuie să decidă, potrivit unor criterii estetice arbitrare, unde începe și unde se termină respectiva operă. Pentru că nu mă pot hotărî în ruptul capului să închei definitiv un text, nu mă simt satisfăcut pe de-a-ntregul nici să-l abandonez în stil valéryan, așa că prefer să nu-l scriu din capul locului.

2. În al doilea rând, un text artistic este suma unor influențe greu detectabile și încă mai greu disimulabile. Anxietatea influenței de care pomenea, acum câteva decenii, profesorul american Harold Bloom se dovedește dificil, dacă nu de-a dreptul imposibil, de depășit. Pentru că nu am intenția să mă transform într-un ventriloc al unor voci artistice bine definite din trecut, am optat să învăț să merg pe propriile picioare într-un domeniu mai puțin ambițios, dar mai credibil în ordinea autonomizării unui discurs: cel al criticii literare.

3. În al treilea și ultimul rând, un text artistic este nutrit de ceea ce Gaston Bachelard numea imaginația materială, care traduce capacitatea fanteziei personale de a acționa combinatoriu, aducând pe canavaua memoriei voluntare conținuturi ideatice care mențin iluzia concretului, care se individualizează în sens plastic, dobândind un soi de autonomie de reprezentare. Fiindcă această facultate intelectuală este, în cazul meu, relativ banală, ca să nu spun de-a dreptul deficitară, textele artistice pe care le-aș produce ar fi complexe jocuri de limbaj vidate de tramă sau de caractere, oarecum pe modelul Noului Roman francez. Fiindcă am considerat întotdeauna că proza unui Robbe-Grillet ține mai degrabă de exercițiul ludic decât de expresia profund personalizată a sinelui estetic, am decis să mă țin deoparte de orice exercițiu în acest sens.

În final, trebuie să adaug că, deși răspunsul în trei timpi s-ar putea să nu vă satisfacă exigențele critice, el are măcar meritul deloc neglijabil că este complet sincer, ceea ce nu este puțin lucru în lumea contaminată de Trump.